Am votat cu Cicikov

Cinci milioane două sute de mii de cicikovi au votat cu Cicikov. Alte cinci milioane două sute de mii au votat cu Cicikov. În felul ăsta n-avea cum să nu se aleagă Cicikov ca președinte al patriei. Nici prea deștept, nici prea prost, nici prea gras, nici prea slab, nici frumos și nici urît.
Nici nu face treabă, dar nici nu stă degeaba.
N-o să fim nici bogați, nici săraci. Nici fericiți, nici nefericiți.
Nu e el cel mai mare ticălos, dar nici cel mai mare sfînt. Cei mai mari ticăloși sîntem noi, cei zece milioane patru sute de mii de cicikovi. Bine, în rest sîntem cei mai de treabă. Si ne place tare mult de noi, deși ne cam detestăm. Și, desigur, cicikovul lor e rău și al nostru e bun. Adică invers.

Sîntem ceea ce sîntem: mizeria luminoasă, găinari cinstiți, imbecili geniali.
Sîntem ceea ce sîntem: Cicikov.

Sintem ce citim - azi sint Jonathan Swift

Am vazut "Calatoriile lui Gulliver" pe raft si am zis, ia sa mai plec odata in calatorie cu dumnnealui, dupa mai bine de douazeci de ani. Gulliver are o perceptie gresita, nu stiu daca in intreaga lume, dar la noi cu siguranta. E perceput ca un erou de literatura pentru copii, ceea ce cu siguranta nu este!
Calatoriile lui Gulliver sint o satira politica a vremii in care a trait Swift, valabila in orice vremuri, cam cum e Caragiale al nostru.
Ajutat si de traducerea excelenta a lui Leon Leviţchi, cu gramezi de note explicative la subsol, plec si eu in Liliput si dup-aia mai departe.
Mai sint locuri la bord!

Să ţesem frumos - II

Deci (am început cu deci? - ce tare!). Zilele astea s-a renunţat la jocul "Să ţesem frumos" şi s-a trecut la "Să ţesem la război".
Booon. Ia să vedem noi cine ţese mai frumos la război. Dl. Basescu ţese exact ceea ce spuneam acu' ceva vreme şi nu mă credea nimeni - un covor pentru anticipate. Calculele domniei sale arătau pînă de curînd ca ar fi avantajat dacă ar suprapune mesajului de campanie un al doilea mesaj: "daţi-mi o majoritate parlamentară, daţi-mi un guvern", după modelul "daţi-mi un consiliu" de la alegerile pentru PMB 2.
Aşa că a dat drumu' la război - a dat afară PSD de la guvernare ca sa provoace criza, opoziţia a marşat şi a buşit guvernul Boc (pfaaaaai! am zis guvernul Boc?!?) şi era gata de campanie şi de anticipateeee... Propunerea Croitoru e în mod evident neserioasă, nu că dl. Croitoru n-ar fi un om serios, ci pentru că nu are nici o şansă să fie acceptata de noua majoritate ad-hoc (apropo, ad-hoc nu înseamnă pe loc, cum zic unii pe la televizor).
În vremea asta Crinuţ ce-mi făcea? Tăcea şi ţesea. La război, desigur. Şi ce ţesea el? păi... văzînd că Preşedintele ţese covor de anticipate, s-a pus şi el să ţeasă tot covor de anticipate, dar de la celălalt capăt. Şi nu cu oricine, ci cu ditamai Primarul Sibiului, cel mai votat om din Romania (80 şi ceva la sută în primul tur!!!). Propunerea d-lui Antonescu ca Dl. Iohannis sa fie PM a fost pe cît de lipsită de şanse în faţa d-lui Băsescu, pe atît de magistrală. Scopul adevărat a fost ca dl. Antonescu să mearga şi el spre anticipatele Preşedintelui, în tandem cu viitorul PM. Cu apucăturile sale de om serios, cu vestea ca ar fi cel mai bun primar din RO, cu aura de neamţ salvator al neamului (doar se zice de multe ori să importăm nemţi) are deja 50,8% în simpatia românilor, după cum arată un sondaj fulger făcut ieri.
Dl. Geoană, dupa cum am mai spus şi altă dată, joacă în altă ligă, cu tot cu PSD-ul lui. A fost prins în ofsaid la polo pe apă!!!
Dl. Oprescu nu are altă şansă decît să rămînă ceea ce e: un caraghios. Un caraghios care ia voturi de la Dl. Băsescu şi de la dl. Geoană, deschizîndu-i larg uşa turului doi d-lui Antonescu.
Românii vor avea de ales în perioada următoare între două tandemuri Preşedinte - PM:

1) Tandemul Crin Antonescu / Klaus Iohannis
2) Tandemul Traian Băsescu / Traian Băsescu

Oh, yes we Crin!

Mici afaceri cu Dumezeu, prin intermediar

Am zis ca anul ăsta nu mă mai leg de Donşoara Parascheva şi de minunile ei de la Iaşi, da' uite că nu mă lasă un pelerin cu o declaraţie futere!
Uite cum face el afaceri cu Dumnezeu, avînd-o intermediar pe dra. Cuvioasă:

"Vin în fiecare an pentru că Cuvioasa Parascheva m-a ajutat mult. Eu mă rog la Cuvioasa, Cuvioasa se roagă la Dumnezeu pentru mine şi-am rezolvat nişte treburi bune".

Chiar aşa!

Îi aud pe nemernicii ăştia care se înghesuie la Iaşi în fiecare octombrie că se roagă ba pentru sănătate, ba pentru servici (asta e chestie nouă, de criză), ba pentru tot felul de minuni. Unul nu s-ar ruga pentru scăparea de prostie şi de mania îmbulzelii. Păi dacă s-ar ruga de prostie şi i-ar vindeca Cuvioasa, la anul Iaşul ar fi gol în octombrie!

Sîntem ce citim - azi sînt Traian Băsescu - marinar poet

Dragul Presedinte, acest Hugo Chavez al Pontului Euxin, a recitat la televizor o poezie dintre cele scrise de el cind se afla pe mare. Şi a plîns... A plîns la Divertis! Fiindca a uitat titlul, o sa-i dau eu unul. Si fiindca a uitat si citeva strofe am pus puncte puncte, desi imi vine tare greu sa cred ca poate cineva uita asa o capodopera. Deci:


Elegie pă mare

Deasupra-ţi cerul se înalţă
Şi de pe el privesc în jos,
Sute de stele ce-l admiră
Pe bravul om prietenos
............................................
Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,
Întors din nou la ţărmul tău iubit,
Ai alergat grăbit spre casă,
Să vezi iar chipul mamei fericit.

Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna proaspăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi ş-un sărut.
La capul mamei ce murise tristă
Cu gândul la copilul ce-a crescut.

Verdictul a fost dat la Stockholm

Ca să nu ne mai scremem cum o facem de 20 de ani încoace şi ca să nu mai parodiem condamnarea comunismului, cum a făcut-o dl. Băsescu in Parlament, Academia Suedeză a pus lucrurile la punct în modul cel mai sec posibil: scriitoarea germană născută în România Herta Müller a câştigat ieri Premiul Nobel pentru Literatură pe 2009, pentru "onestitatea prozei în care descrie un peisaj al dezrădăcinării". E vorba de dezrădăcinarea cauzată de cea mai odioasă orînduire a secolului 20 - comunismul. Comunismul din Romania.

Pînă să facem noi ceea ce era de făcut, adică un adevarat Proces al Comunismului, Verdictul a fost dat ieri la Stockholm.

De azi încolo, oricine a avut în buzunar un carnet PCR, ar trebui să aibă măcar un mic fior de ruşine şi vinovăţie.

Republica Syda

Era odată o ţară frumoasă care avea un preşedinte minunat. Preşedintele ăsta miununat avea o fată mai mare şi una mai mică. Aia mai mare era cam grasă şi cam urîtă şi a fost maritată cu cel mai sîlos roacker ever. Aia mai mică era proastă butuc, dar s-a ales europarlamentăriţă, după ce i-a dăruit unui om necajit un "scaun electric".
Şi după ce i-a dăruit unui om necăjit un scaun electric şi s-a ales, prin votul trepanaţilor, europarlamentăriţă, s-a odihnit doua zile şi în a treia zi şi-a luat un iubit nou, alintat de prietenii săi şi de presa tabloidă SYDA.
Syda purta pe vremea aceea nişte pantaloni roz, asortaţi la tatuajele de neam prost de pe organism.

Asta fuse şi se duse.

Ba nu, mai e ceva: după basmul ăsta, poporul acela minunat al acelei ţări frumoase se pregătea să îl mai aleagă încă o dată pe preşedintele acela minunat. Cine ştie? Poate vor fi avînd fericirea să aibă un parlamentar nou, cu numele de alint SYDA.

Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus un maaare adevăr.

Să ţesem frumos

Ma intreaba cineva acu ceva vreme de ce-mi place politica. Pai cum sa nu-mi placa? Imi place fiindca e curva si doar ipocritii spun ca nu le plac curvele.

Ia uite ce mai face curva mea in ultima vreme, ţese:

Basescu vine cu bomba cu Referendumul simultan cu alegerile prezidentiale. Bang! Panica in zona opozantilor. Rinjete satisfacute in gasca admiratorilor...
Intre timp, echipa adversa nu sta cu miinile-n sin, si ma refer aici la PNL, fiindca pesedistii joaca in alta liga, cu Geoana al lor. Deci ce-mi face peneleul meu iubit? Tace si face... il aranjeaza misto pe Oprescu candidat la prezidentiale. Sa fim seriosi, o candidatura costa parale multe, de ordinul milioanelor de euro. De unde bani la dom' doctor? Pai toate plicurile luate de el in zece vieti de chirurg nu aduna atita banet. Si cine ar putea sa-i "imprumute" banuti multi? Peneleee... Arhitectura acestei candidaturi bizare e cu totul alta decit crede pulimea.
Uite cum e: de unde fura Oprescu voturi in primul tur? Ia sa vedem. Alegatorul se identifica cu alesul sau, ca de-aia-l voteaza, nu? Oprescu e un golan, un grobian, smecheras si usor agramat. Se da drept independent si anti-sistem. Electoratul cui se mai identifica cu tipul asta de candidat? Aha, ai ghicit - al lui Basescu.
Si de unde mai fura dom' doctor? Pai cum de unde? De la bivolii cu drept de vot, de la jumatatile de creier care voteaza cu stinga, adica de la pesedisti. Bravo!

Scoaterea de la guvernare a PSD a avut un singur rost, si anume ca Geoana sa poata combate din opozitie, adica liber de orice constringeri si sa poate intra in turul doi, unde Basescu l-ar bate la turul gol.

Intrarea lui Oprescu in campanie ii reduce la zero sansele lui Geoana de a intra in turul doi si le creste pe cele ale lui Antonescu. Crin, odata intrat in turul doi va cistiga alegerile, conform ultimelor sondaje care spun ca oricare dintre cei trei il bate pe Basescu in turul doi.

Stii ce face acum PDL? Ei bine, se zbate sa trinteasca guvernul. Esti nebun? aud intrebarile nervoase de pe tot internetul. Nu, draga, nu-s nebun si o sa-ti explic imediat de ce. E simplu. Daca s-ar putea convoca alegeri anticipate cit mai apropiate de cele prezidentiale, Basescu ar mai avea o singura sansa sa se realeaga, sa lege mesajul electoral de alcatuirea unui nou Parlament, a unui nou Guvern etc.

Dupa consternarea care m-a tinut amortit citeva zile dupa vrajeala lui Base cu Referendumul, acuma mi-am revenit, cind am intuit lucratura care se tese la ai mei. Hai ca nu-s prosti de tot liberalii.

Imi aduc aminte de jocul ala pe care il foloseam in scoala la orele de lucru manual, "Sa tesem frumos". Hahaha!

Sîntem ce citim reloaded - Kazantzakis

Alelei! Mi-am luat inima-n dinţi şi am redeschis după vreo douazeci şi ceva de ani "Alexis Zorba", capodopera lui Niko Kazantzakis. După care s-a facut fabulosul film cu Anthony Queen, Alan Bates si Irene Papas. Am spus mereu ca acesta e unul din rarele cazuri în care filmul bate cartea. Dupa vreo 70 de pagini... mă mai gîndesc...

Mai la vale iată un dialog dintre cele două personaje principale:

"- Tu nu crezi aşadar în nimic? - am strigat exasperat (patronul).

- Nu, nu cred în nimic, de cîte ori să-ţi mai spun? Nu cred în nimic şi în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru că Zorba ar fi mai bun ca alţii, nici vorbă de-aşa ceva! O brută şi el. Dar cred în Zorba pentru că e singurul pe care-l am sub stăpînirea mea, singurul pe care-l cunosc; toţi ceilalţi, nişte năluci. Cu ochii lui văd, cu urechile lui aud, cu maţele lui mistui. Toţi ceilalţi, îţi spun, nişte năluci. Cînd o să mor eu, totul o să moară. Întreaga lume zorbească se va nărui!
- Vorbeşti cu un egoism! am zis eu sarcastic.
-N-am ce-i face, jupîne! Asta e: ce e în guşă şi-n căpusă; sînt Zorba, vorbesc ca Zorba."

Ce naiba pute in halul asta?

Azi am iesit cu ciinii pe-afara, cum fac in fiecare seara, ca sa le linistesc vezicile si sa le mai tai neastimparul. La intoarcerea din parc am oprit oleaca in ţarcul special pentru ciini si m-am asezat si eu pe banca. Cum stateam si ma gindeam la Nimic... deodata imi vine pe la nas un miros strasnic de gunoi, de parca m-as fi asezat pe marginea gropii Glina, cu picioarele atirnind asupra haului cotropit de ciori, corbi si pescarusi. Ce mama naibii o fi duhnind in halul asta? - imi zic, fiindca linga banca nu e decit un mic cos de hirtii, nicidecum groapa de gunoi a Bucurestilor. Cind m-am ridicat sa plec am aruncat un ochi in cosul de hirtii. Ce crezi ca era? Era plin de ziare.

Cum ziceam, sintem ce citim. Acum sint Doroftei.

Vrei sa fii si tu oleaca Doroftei? Iti garantez ca e misto. Baga-te pe link:

http://www.holdem.ro/forum/blogs/obs/914-fetitza.html

Sîntem ce citim

Sîntem ceea ce citim. Eu acum sînt John Steinbeck. Tu cine eşti?

Calul Traian

Un ditamai Cal Troian (sau Traian, daca-ti suna mai bine) si-a facut loc pe poarta Cotrocenilor si a nechezat ieri, anuntind cu bucurie ca Presedintele Basescu isi asuma total legalizarea prostitutiei si dezincriminarea consumului de droguri.
Acuma... eu insumi sint total de acord cu cele doua masuri propuse si le vad ca singurele capabile sa reglementeze macar activitatile cu pricina. Dar Patriarhia Romana vede cu totul altfel situatiunea, la fel ca si o mare parte a publicului romanesc, profund retrograd si ne-educat (stiu bine ce vorbesc - am fost profesor la tara 4 ani de zile amare).
Asadar, Basescu va pierde foarte multe puncte electorale taman cind NU avea nevoie de asa ceva si ma minuneaza usurinta cu care a inhatat momeala. Putea s-o lase mai pe la primavara, dupa ce va fi cistigat alegerile cu ajutorul lui Dumnezeu si al PDL.
Deja dezbaterea zilei de ieri si de azi este raportul comisiei prezidentiale cu pricina iar Presedintele in exercitiu pierde puncte minut cu minut.
Cei care i-au facut lucratura au dat o lovitura de maestri si nu pot decit sa-i aplaud. Atunci cind vrei sa bagi la apa pe cineva trebuie doar sa-i bagi in gura o idee de bun simt dar care sa revolte o mare parte din populatie. Nu vad ce mai poate face ca sa dreaga busuiocul. Un titlu din presa de dimineata suna exact asa: "Soluţie marinărească a Comisiei Prezidenţiale: Droguri şi curve". Titlurile din zilele urmatoare probabil ca vor fi cam in acelasi ton.

O singura intrebare ma macina si asta ar trebui sa fie adevarata dezbatere in presa: cine o fi pus la cale toata tarasenia? Dupa cum arata lucrarea, pare a fi opera serviciilor mult iubite de prezident si care se pare ca nu-l mai iubesc pe el cum il iubeau cindva.

Eh... ce sa-i faci? Iubirea nu dureaza mai mult de 4-5 ani, asa cum arata studiile de specialitate. Am vazut eu pe Discovery.

Spaime şi vrăji

"Noaptea, cînd ne nimerim singuri într-o pustietate, cădem pradă temerilor şi spaimelor. O, ne pricepem să populăm bezna cu orori, chiar şi noi cei care ne socotim bine informaţi şi siguri de noi şi nu credem decît în ceea ce se poate măsura şi cîntări. Ştim perfect de bine că acele sumbre fantasme care ne împresoară ori nu există, ori nu sînt primejdioase pentru noi, şi totuşi ne e frică. Mă gîndesc ce groaznice trebuie să fi fost nopţile pe vremea cînd oamenii erau siguri că acele lucruri există şi că sînt necruţătoare.

...

Am locuit într-o vreme în preajma unei păduri de uriaşi arbori care îşi împleteau coroanele desupra unui mic tău de munte, lac întunecat, alimentat de izvoare. Dacă există aşa-zise locuri bîntuite de duhuri rele, atunci cu siguranţă că era unul dintre acelea. Am cunoscut acolo un om din Filipine, un muntean scurt, negricios şi tăcut, probabil din seminţia Maori. Odată, gîndindu-mă că poate se trage dintr-un trib care recunoaste nevăzutul drept o parte a realităţii, l-am întrebat dacă nu se teme de acel loc blestemat, mai ales noaptea. Nu se teme, mi-a raspuns el, din pricina că are de multă vreme de la un vraci ceva magic împotriva duhurilor rele.
- Arată-mi şi mie talismanul acela, i-am spus.
- Sînt nişte vorbe, a răspuns el. Nişte cuvinte magice.
- Poţi să mi le spui?
- Cum să nu, mi-a răspuns şi-a început a bombăni: In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti
- Ce înseamnă asta? l-am intrebat.
A ridicat din umeri.
- Nu ştiu, a zis. E o vrajă împotriva duhurilor rele, aşa că eu de ele nu mă tem."

John Steinbeck - "Eu si Charlie descoperim America"

Cum ne salutăm în Bucureşti

*în acest text vecinul este personaj colectiv şi nu unul anume

La puţină vreme după ce m-am mutat definitiv în Bucuresti am observat un anume comportament bizar al vecinului, care m-a contrariat şi amuzat deopotriva: în scara blocului, noul meu vecin mă saluta foarte cordial, uneori iniţiind şi o scurtă conversaţie (bucureşteanul este, în ciuda a ce crede restul ţării, un om cordial, cald şi săritor).

Ciudaţenia e că, acelaşi vecin, întîlnit la colţul blocului, nu te mai salută atît de cordial, ci se rezumă la o înclinare deferentă din cap şi eventual un bună ziua strecurat printre buze. Cu un pic de noroc, poate ca si la un mic zîmbet.

La două blocuri mai încolo, întîlnirea dintre cei doi vecini de scară e semnalată printr-o privire aproape rece, cu semnificaţia „ne ştim noi”…

Prima dată cînd m-am întîlnit cu vecinul de bloc la prăvălie, mi-am pus zîmbetul meu de moldovean pe faţă şi m-am pregătit să-l salut. Şocul cultural a fost că vecinul a trecut pe lîngă mine ca şi cum nu mă văzuse în viaţa lui.

Dar sa nu crezi că am rămas duşmani! Nuuuu! A doua zi, întîlnirea din scara blocului a beneficiat de aceeaşi efuziune specifică vecinului român: „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeţi? Merge treaba? Bine, sănătate!”

Nu m-ar mira prea tare dacă, întîlnindu-mă cu vecinul undeva la capatul celalalt al Bucureştilor, m-ar lua la înjurat şi la stuchit.

Dacă, doamne apără, m-aş întilni cu el pe la Satu Mare, să zicem, cred că s-ar repezi la mine cu cuţitul. Bineînteles că săptămîna următoare, în scara blocului, acelaşi ar tăbărî pe mine cu „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeeţi? Cum merge treaba? Sănătate! Dar ce-aţi păţit la umăr? Sînteţi rănit? Măi, ce oameni!…”

Şablonarzii

Surse de stres sînt peste tot în viaţa omului: zgomote, muncă, deadline-uri, vecini tîmpiţi, nevastă etc. Ca să faci slalom printre ele îţi trebuie umor. Dar şi cu umorul e greu, fiindcă există umor şi umor. Ah! – umorul are atîtea niveluri, încît el însuşi poate deveni sursă de stres. De la Vacanţa Mare sau Buzdugan&Morar şi pînă la Seinfeld sau George Carlin e cale lungă, mai lungă decît Calea Lactee.

O sursă cumplită de stres pentru mine sînt persoanele care, nefiind dotate cu umor natural, ţin totuşi neapărat sa fie spirituale, să te facă să rîzi, cum ar veni, cu orice preţ. Există o categorie de oameni care mă stresează cumplit: Şablonarzii – aşa i-am denumit eu. Oamenii ăştia te hăituiesc oriunde te prind cu hazul lor forţat şi, fiindcă nu au motoraşul propriu cu care să creeze, îşi folosesc memoria. Stocheaza tot felul de fraze şi de jocuri de cuvinte şi ţi le livrează cînd ţi-e lumea mai dragă şi de multe ori cît se poate de inadecvat momentului, ca nuca-n perete, sau ca musca-n lapte, ca să zic aşa.

Te aşezi la masa cu unii şi îi auzi cu celebra glumă „Ia şi mănîncă, că e bună, e cu carne de porcule”. Şi se pun pe rîs, frate, de zici că au inventat atunci umorul. Sau dacă e cu carne de pasăre, obligatoriu se aude un glas imbecil care spune „de păsărică”. Şi tine-te haz, tată!

Vrei să ieşi la o ţigară cu colegii de birou. Invariabil e unul care se crede mare spiritual cu obosita şi stupida „Hai să fumăm în gură”!!! Sau invitaţia la masă la fel de idioată „Hai să mîncăm în gură”.
Of…
Te apuci să povesteşti cum ţi-a crăpat hard-diskul şi cum ai pierdut tot ce aveai in computer… greşeală mare – automat se aude vocea tembelă a colegului spiritual: „unde dai şi unde crapă”.
Dacă faci imprudenţa să foloseşti în cine ştie ce context cuvîntul "înainte" te-ai fript. Se bagă idiotul cu cumplita „că înainte era mai bine”. Cînd pizda mă-ti era mai bine inainte, băi cretinătate patentată?!? Călca-te-ar tramvaiul 21 să te calce de zeamă verzuie ce eşti!

Am cunoscut cîndva o tipă. Blondă. Mişto. Sexy. De treabă. De gaşcă. Futăcioasă. Cu maşina ei. Cu casa ei. Cu banii ei. Ai crezut ca m-am scos? Neeeee!... nici gînd! Încă din prima m-a luat cu „chiar dacă-s blonda să ştii ca am uşoare urme de inteligenţă”. Aha… am gindît înspăimîntat – din prima un şablon. A continuat cu şabloane peste şabloane deşi îi sugeram discret că mă agasează, pînă a culminat cu şablonul care m-a pus pe fugă definitiv: „Să nu uit să-mi cumpăr hîrtie inginerică”. Hîrtie inginerică… băga-mi-aş pula să-mi bag astă’ şi mîine!

Ce sînt şabloanele? O definiţie care-mi vine acum în minte e UMOR DISPERAT. Creiere uscate care vor să pară cu orice preţ strălucitoare. Au văzut ca oamenii care stîrnesc rîsul sînt apreciaţi , „populari” şi au succes în societate.

Nu ştiu dacă am reuşit să-ţi stîrnesc rîsul cu cele de mai sus; ce stiu e că nu e deloc de rîs.

Sînt multe şabloane şi mulţi urangutani care fac abuz de ele, dar mai ales de umorul, de răbdarea şi de bunul meu simţ. Nu o colecţie de şabloane se vrea această postare, ci un strigăt de ajutor.

Fumeaza, nu ma deranjezi!

Disclaimer: eu fumez ca un sarpe.

Niste romani stabiliti in Anglia isi viziteaza din cind in cind rudele ramase in patrie. Fiecare vizita le aduce, pe linga bucuria reintilnirii, si socul badaraniei in care romanasii de acasa se complac. Una dintre badaraniile de care copilul instrainatilor a fost socat pina la consternare e fumatul la masa inainte ca ceilalti sa fi terminat de mincat. Oaspetii inca mai aveau de mincat cind gazdele si-au aprins tigarile fara nici o grija. La atentionarea doamnei din Anglia ca asa ceva nu se face la masa raspunsul familiei romanesti a venit ca un pumn in stomac, ca o voma trintita direct in farfurie: „hai, ba, ce-aveti, v-ati boierit in Anglia aia a voastra?”

Codul bunelor maniere spune foarte clar ca cele mai mari badaranii la masa sint bagatul cutitului in gura si fumatul inainte ca toti sa fi terminat de mincat. Eu am citit codul asta demult tare si am constatat ca fiecare „prevedere” are o justificare practica, un motiv bine intemeiat. De exemplu, bagatul cutitului in gura e interzis de norma de politete care decurge din consecinta tragica pe care gestul l-ar putea avea si anume sa-ti tai limba! Fumatul inainte ca ceilalti sa fi terminat de mincat poate fi foarte neplacut pentru unii meseni, chiar fumatori, cum e cazul meu. E ca si cum ai da o basina zgomotoasa si puturoasa in timpul mesei. Sa fiu bine inteles, basina e sanatoasa, naturala si necesara, dar in nici un caz in timpul mesei, ci doar in intimitate.

Mai zice codul bunelor maniere o chestie, pe care la inceput nu am inteles-o, si anume ca exista o badaranie si mai mare decit fumatul la masa: intrebarea pe care unii fumatori o pun celor care nu au terminat de mincat: „Pot sa fumez, chiar daca nu ai terminat?”. Eu raspund invariabil NU! Dar crezi ca sint luat in seama vreodata de comeseni? Sigur ca nu! Si atunci imi jur in barba ca nu mai vreau sa am de-a face cu persoana respectiva niciodata. Numai ca, in Romania, daca ma tin de juramintul asta ramin fara prieteni.

O scriere misto d-ale lui Doroftei

Pentru ca n-am mai scris de-un veac, bag o scriere de-ale lui Doroftei, care mi-a placut mie. O sa butonez si eu in curind ceva, dupa ce-mi trece greata de EBA si alte oratanii pe care le-am vazut in ultima vreme.

Entropion

Primul lucru, prima informatie ce mi-a pus timpanele in miscare a fost ceva ce n-am inteles defel: "Tiruma!". Apoi o palma atenta mi-a tras pleoapele de pe ochi si am inceput sa vad. In jurul meu, fetze cunoscute: sotia mea, fratele meu, fiica-mea cu sotul ei... O sfarseala irezistibila, ca o cadere intr-un gol absorbant ma tot indemnau sa inchid inapoi ochii si sa stradorm, sa-mi trimit la somn fiecare celula - inclusiv inima cea fara de odihna. Dar oboseala s-a risipit foarte putin, atat cat sa raman treaz. Am ramas insa vesnic obosit in limite suportabile - abia in 20, poate 30 de ani oboseala asta blanda s-a risipit de tot lasandu-ma perfect treaz, perfect vioi si pus pe alergatura, pe treaba, cu gandul numai la pizda sau sport.
Ca veni vorba de pizda: tot vreo 20 de ani mi-au trebuit sa accept sa-mi fut nevasta. O babatie urata si uscata la care ma uitam oripilat si nu eram in stare sa cred ce-o sa se intample cu ea, ce metamorfoza spectaculoasa va suferi: incet-incet, pe nesimtite, ea s-a transformat intr-o femeie pe cinste: voinica, supla, rezistenta la tavaleala si pofticioasa nevoie mare. E usor de ghicit ce tragedie a urmat cand a trebuit sa ne despartim: arata mai bine ca niciodata, plesnea de sanatate si inocenta si a trebuit s-o las sa plece pentru totdeauna in orasul ei natal.
Ce sa mai povestesc: credeam ca scaderea entropiei e paradisul: nu e.
E trist sa ramai mereu mai singur... sa te paraseasca, pe rand toti prietenii. Sa te uiti cum iti dispar din agenda nume dupa nume. Toti cunoscutii mai tineri: i-am bagat pe rand in pizda ma-si!
De la o vreme sunt acasa la parinti. Cu maica-mea m-am obisnuit, dar taica-meu a aparut abia ieri: a venit de pe front, in urma unui asediu deosebit de prolific.
Mi-e greu sa mai scriu, ma lasa mainile. Parca sunt beat, trag linii strambe, imi bag degetele in ochi, imi curg bale si ma kak pe mine. Astia parca au innebunit: cu cat sunt mai aiurea si degenerez, cu atat ma pupa si ma dezmiarda mai cu foc. Imi vine sa vomit (si o si fac, vomit pe mama, in aplauzele tuturor).
Nu mai pot vorbi defel, nu mai vad bine si simt intr-un punct din centrul fruntii o durere atat de atroce incat nu-mi pot stapani un urlet necontenit. O persoana imbracata in alb ma insfaca salvator, imi simt picioarele umezite de o atingere placuta, aud ca prin vis un strigat neinteles (o fi numele meu, o fi un strigat de lupta): "Taiabe!" apoi umezeala calda urca, durerea scade, e din ce in ce mai bine.

America – Jandarmul mondial

Multe sint pericolele care pindesc lumea de azi, de la catastrofele naturale care se pot intimpla in orice clipa, si pina la distrugerea cauzata de mina omului. Unul dintre pericolele care sint percepute mai greu si de catre mai putini, sint potentialele conflicte mondiale, care stau sa bata la usa si-asa plina de singe a istoriei. Iar cel mai negru scenariu si cel mai posibil este un razboi al religiilor. Islamul, cea mai retrograda religie (de parca ar exista vreo religie progresista!...), fierbe de citeva zeci de ani. In scolile islamice copiii sint invavati de mici ca teritoriul islamic este teritoriul pacii, iar restul lumii este teritoriul razboiului. Iar Islamul trebuie sa cucereasca teritoriul razboiului, sa-l supuna si sa impuna religia islamica. O mie de ani de stagnare, fara o inventie, fara literatura, fara cultura, fara nici o realizare cit de cit, naste frustrare, iar frustrarea a 1,8 miliarde de oameni saraci si cvasi-analfabeti nu poate fi decit un butoi urias de pulbere, fata de care Balcanii sint o grenada fara focos.
Din cind in cind am ocazia sa ma contrez cu unii care blameaza America pentru invazia in Irak si Afganistan, si care numesc America „Jandarmul mondial”. Indusi intr-o eroare grava, ei spun ca adevaratul motiv al invaziei in Irak este petrolul. Da, este si petrolul, nimic de zis, dar trebuie sa dai dovada de o mare ignoranta ca sa crezi ca petrolul e motivul suprem. Sa ma explic: costul stationarii americanilor in Irak e de citeva miliarde de dolari pe zi. Nu are cum sa iasa atita petrol zilnic din Irak, ca sa acopere costurile astea, pur si simplu nu are cum. Stai, ca n-am terminat… ca sa intelegi cum sta treaba, trebuie sa ai in fata o harta a lumii (eu o am in cap, ca de-aia am absolvit geografia). Am pus mai sus harta lumii. Priveste si abia acum citeste ce urmeaza:
Irakul este situat in mijlocul lumii islamice. Pur si simplu nu era un loc mai bun in care sa intri ca sa rupi islamul in doua. Daca exista si un dictator sadic si megaloman, cu atit mai bine. Poate ca unii au uitat de intentia lui Saddam de a cuceri intreaga lume islamica, dimpreuna cu prietenul Gaddafi si de a reface Marele Califat. Au uitat fiindca magaria nu s-a intimplat si nu s-a intimplat fiindca Bush Sr. a intrat in Irak in 1991, dupa ce Irakul invadase Kuweitul. Da? Da. Priveste iar harta lumii, ca n-am terminat. Uita-te la Rusia, un alt monstru obsedat de dominatia asupra Europei si a lumii. S-o luam de la vest pina la est. Ce vezi acolo? Ia uite: Estonia, Letonia (Latvia, pentru ignoranti), Lituania, proaspat membre NATO. Mai la sud… Polonia, Slovacia, Ungaria, Romania – NATO. Inca mai la sud… Bulgaria, Turcia – NATO. Clar? Inca nu e foarte clar; hai mai la est – Irak – in mina americanilor si aliatilor. Devine tot mai clar, asa-i? mai la est, Afganistan – in mina americanilor si aliatilor, India – aliat traditional cu americanii, China – dependenta total de economia americana. Si, la capatul lumii – Japonia, dusman de moarte al Rusiei. Uite-asa am desenat un cerc, in care e prinsa Mama Rusie. Zic cerc pentru ca dincolo de Polul Nord se afla prietena Canada. Si uite-asa razboiul s-a terminat inainte de a incepe. Se amageste cineva ca Rusia a uitat de aspiratiile bolnave de dominatie asupra lumii? Se amageste cineva ca Islamul e o religie pasnica, ce nu vrea decit cooperare blinda in numele dumnezeului unic? Atunci nu prea am ce discuta cu cei ce se amagesc.
Este America Jandarmul Mondial? DA!!! Si ma bucur tare ca exista un asemnea jandarm si ca a impuscat doi iepuri dintr-un foc, adica a rupt islamul in doua si a incercuit Rusia. Este raspindirea democratiei de tip american o vrajeala ieftina? Da!!! Cum mama pulii sa democratizezi 1,8 miliarde de oameni ramasi cu 1000 de ani in urma? Ma bucur ca exista un pretext, oricare, pentru a pune cu botul pe labe pe cei care viseaza la semiluniadele aducatoare de intuneric. Ce alegi (ca trebuie sa alegi) Rusia sau America, lapidarea unei femei pentru vina ca a fost violata, sau bagarea la puscarie a violatorilor? Sa fie clar – nu-ti cer sa alegi intre Dostoievschi si Henry Miller si nici intre hamburger si humus a la Beirut.

Nu-mi sta in obicei sa sterg comentariile de pe blogul meu. Nici acum n-o s-o fac. Dar am o mica rugaminte: sa nu-mi strici ziua cu aberatii de genul ca americanii si-au darimat singuri WTC, ca Pearl Harbor ca caca – maca. Asa cum am scris in deschiderea blogului, accept argumente si nu teorii ale conspiratiei. Hai ti pup si-ti doresc WW3 placut.

Sînt românii proşti, sau sînt proşti românii?

Sînt românii proşti, sau sînt proşti românii?

Ah!!! Aaaaaaaah!!!
De cîteva zile circulă pe mass şi pe bloguri o fotografie care vrea să demonstreze cît de proşti sînt inginerii români. Sîntem campioni mondiali la autodenigrare. Chiar şi distinsul domn jurnalist Ioan T. Morar, (mare admirator al domnului Băsescu) preia poza pe blogul lui din Cotidianul şi se lamentează de cît de proşti sînt constructorii români şi vai şi iarăşi vai!

Adică, vezi doamne, au construit pasajul din două capete şi, cînd au ajuns la mijloc şi-au dat seama că se întîlneşte exact cu „liniile de înaltă tensiune”. Acuma… în primul rînd că nu e vorba de linii de înaltă tensiune, ci de linii de alimentare a locomotivelor electrice, iar în al doilea rînd, unghiul din care e luată poza cu pricina este amăgitor, creînd o iluzie optică de prostit proştii.

Băi nene, dacă avea un dram de minte (ca mine, de exemplu…) dl. Morar mai căuta şi el, se mai documenta, că slava domnului, e mare grădina internetului. Îţi dau aici două poze cu celebrul deja Pasaj Pipera. Prima poză e luată de jos, astfel încît chiar pare că pasajul trece cam pe sub liniile electrice. A doua e luată de altcineva, de deasupra, adică din unghiul corect, ca să zic aşa… şi se vede clar că pasajul e conceput şi construit bine, adică trece lejer pe deasupra liniilor.

Rămîn, totuşi, cu dilema mea: sînt românii proşti, sau sînt proşti românii? Sau poate sînt doar răi?... dar Ioan T. Morar e prost, sau prost? Sau poate e doar rău… greu de spus…

Esti urita!

Bai nene, nu-mi sta in obicei sa postez de doua ori intr-o zi, dar astazi nu se poate altfel! Am vazut la televizor cel mai tare protest de strada ever! Cercetatorii au iesit in strada si tin o poza cu Ministrul Ecaterina Andronescu si cu textul "Esti urâtă".

Au dreptate!

Oameni pe care nu-i invidiez

De citiva ani m-a binecuvintat pronia cu un job ce trezeste invidii. E si normal. Stau acasa, rostesc la microfon niste vorbe scrise de altii, iar sefii alor de scriu ma platesc bine. Chiar foarte bine. Sau ma duc la studiouri pentru reclame, unde sint primit cu cafea, ceai sau ce vreau eu si unde am de-a face cu oameni placuti, linistiti si care stiu meserie. Munca efectiva la o reclama e de vreo 10 minute. In cazurile mai grele… Odata am avut de spus un singur cuvint, „acum!” si pac suta de euro.

Din cotlonul nemuncii mele ma uit cu tristete, mila si mirare la ce trebuie sa munceasca unii pentru a trai. Si nu-i invidiez deloc. Iata:

Vatmanul, soferul de autobuz, troleibuz – scularea la ora 4 sau 3 jumate, ca sa poata pleca in cursa pe la 5-6. Opt ore in traficul bucurestean conducind o hardughie inseamna prapad. Nu inteleg cum de nu se repede in mine vatmanul cind ii blochez (fara sa vreau, desigur) linia la vreo intersectie. Culcarea, de multe ori, pe la 1 noaptea.

Soferul de taxi – frate! Oamenii astia invirt de colac ziua si noaptea. Cel mai mult stau pe margine asteptind o comanda prin statie. Eu, dupa o ora in trafic, sint obosit si stresat. Daca as fi taximetrist m-as sinucide. Clar. Plus ca daca vorbesti cu ei afli ca taximetria inseamna saracie, mai ales acum, pe vreme de criza. Daca te miri ca circula nebuneste, te miri degeaba.

Functionarul public – daca te-a pleznit soarta sa lucrezi intr-un birou la vreo primarie si daca nu ai obiceiul sa iei spagi, e naspa. Intorci hirtiile pe toate partile cit e ziulica de lunga, iar la socoteala banilor n-ai nevoie de un calculator. Sutele de lei le numeri pe degetele de la doua miini si ceva…
Nu mai zic de stres, de faptul ca ai de-a face cu oameni, iar oamenii pot fi rai si prosti si agasanti.

Profesorul – ar zice unii ca e usor sa fii profesor. Eu am fost si pot sa-ti spun ca nu e nici pe departe asa. Patru ore de munca pe zi cu elevii (adica cu diavolii) inseamna mai mult decit 8 ore in fabrica. Leafa e de tot cacatul si doar vacantele alea care cumuleaza vreo trei luni pe an mai pot face profesia asta atractiva cumva…

Casierita de la hipermarket – biata fata, sta pe un scaun 8 ore, nu vorbeste cu nimeni, ca n-are timp, nu stiu sind se duce la buda, ca n-are timp. In plus, e un zgomot de fond care ucide in hala aia imensa, zgomot intrerupt doar de bipurile scoase de aparatele care o inconjoara. Fetele de la pravalia mea din colt sint vesele, vorbesc toata ziua intre ele, se distreaza, cinta chiar si isi cunosc clientii. Le-am vazut o data fugarindu-se ca niste copii printre rafturi. Iar ieri vorbeau despre nu stiu care clienta care a murit. Prin comparatie, fetele de la hipermarket sint niste roboti defecti.

Ultimul e din bransa mea:
Voiceoverul de stiri – dotat si el cu o voce buna (sau nu) toata ziua citeste cu o viteza impusa de directorii de stiri, care in Romania au certitudinea ca stirile trebuie citite in stil mitraliera. Bietul om, cind termina lucrul, are falcile umflate si creierii varza. Haituit mereu de la spate de omul cu secundarul in mina, nu-l invidiez deloc.

Ma invidiez numai pe mine: fire-ai tu sa fii de pezevenchi, cafeaua – cafea, tigarea – tigare, huzurul huzur, la numaratul banilor iti trebuie ceva timp… trai neneaca!...

Hai sa fiu sanatos!

Aitmatov

Cinghiz Aitmatov

Buchinistul meu bătrîn de la piaţă îmi face uneori surprize plăcute. Fără să ştie, de altfel, fiindcă el habar n-are de literatură, iar valoarea cărţilor o măsoara în lei: doi lei, trei lei, cinci lei… e drept că în ultima vreme se obrăzniceşte cînd vede că pun mîna pe-o carte. Dacă ar lua-o altcineva, ar face doi lei, dacă o iau eu, face cinci.

Cartea la vederea căreia mi-au lucit ochii acu’ vreo două luni am luat-o cu preţul obraznic de cinci lei, deşi aş fi fost în stare să plătesc şi 100 (dar asta să nu ştie moşneagul!): Cinghiz Aitmatov – Cîntecul Stepei, Cîntecul Munţilor. E o colecţie de nuvele, dintre care una e aproape roman – „Vaporul alb”.

Îl ştiam pe Aitmatov din fabulosul său roman „O zi mai lungă decît veacul”. L-am regăsit acum, cu aceeaşi plăcere amestecată cu durere nestinsă, mai ales în „Vaporul alb”.

Pe lîngă curgerea atît de lină a naraţiunii (Aitmatov e foarte uşor de citit), pe lîngă plasticitatea fascinantă a descrierilor, personajele lui au o concreteţe inegalabilă. Sînt atît de bine şi de clar definite, încît le vezi chipurile. Sînt puternice, distincte şi tragice fără speranţă. Aitmatov nu dă şanse personajelor lui şi nici nu amăgeşte cititorul în nădejdea vreunui happy-end.

Aitmatov nu e Ilf şi Petrov, ca să ia în băşcălie catastrofalele schimbări impuse de regimul bolşevic şi nu e nici Bulgakov, ca să caute mîntuirea de acelaşi regim în fantastic sau mistic. Aitmatov nu e rus, chiar dacă a scris în rusă, el e kirghiz, şi asta se simte în fiecare frază.

Aitmatov nu zugraveste lumea în culori false. El spune adevărul şi numai adevărul. E trist fără a fi patetic. Blîndeţea narării se izbeşte crunt de duritatea epilogului. Eroii există doar în legendele rostite de bătrînii kirghizi, în viaţa de zi cu zi există numai oameni normali, adică oameni răi, iar imperiul răului îi face şi mai răi.

Deşi nu întrevezi nici o speranţă, nu poţi lăsa cartea din mînă. Pentru că Aitmatov are talentul inegalabil să te facă să vrei să ştii totul, pînă la capăt.

De ce l-au saltat pe Jiji (adevaratul motiv)

Hai să fim serioşi! Urmărire, tamponări, împuşcături şi sechestrare. Vrăjeală!
Am trecut acu’ cîteva zile prin faţa „Palatului” lui Jiji şi am aflat ceea ce nimeni n-a avut puterea să străvadă, adică adevăratul motiv pentru care a fost arestat. Uite cum a fost:

Cum treceam eu liniştit pe Bulevardul Aviatorilor, ziua fiind călduroasa şi foarte însorită, văd o măgăoaie pătrată cu multe brizbrizuri aurite pe pereţi. Arunc o privire fugară şi îmi văd liniştit de plimbare, cu mîinile în buzunare şi plictisit nevoie-mare. Dar… ceva mă lovea în timplă! O lumină orbitoare, imposibil de trecut cu vederea. Cînd mă uit, ce să văd? O ditamai hidoşenia de Isus pe cruce, din aur masiv, cam de dimensiunea unui copil de 12 ani, săltată cu obrăznicie peste gardul năltuţ al palatului, ca să se vadă bine de pe bulevard. O agresiune la bunul simţ, o inutilitate opulentă şi abjectă, un mega-kitsch memorabil, prin care Jiji strigă la trecători: „Băăăăă hahalerelor! Ia uitaţi-vă la mine ce credincios sînt eu, bă! Futu-vă-n cur de păcătoşi, vă sparg cu credinţa mea, vă fut direcţia, în morţii mamii voastre!”.
Atunci am avut revelaţia: procurorii şi judecătorii patriei n-au mai putut răbda agresiunea vizuală de pe ditamai bulevardul bucureştean şi i-au înscenat lui Jiji o frumuşaţă de dosar cusut cu aţă albă. Asta fiindcă nu există în codul penal infracţiunea de prost-gust. Că dacă ar exista, multă treabă ar mai avea buldozerele!

Asta e… acuma, ca sa fie consecvenţi, procurorii şi judecătorii noştri ar trebui să ia măsuri şi împotriva celor care abia aşteaptă să declanşeze avalanşa de „urări” de Paşti ce va urma peste cîteva zile. Stau toţi cu degetelele tremurînde pe tastaturile computerelor şi telefoanelor mobile. Unii nu rezistă presiunii şi încep cu Hristos a înviat încă de sîmbătă. Alţii aşteaptă frenetic ora 0.00 şi se reped cu „Fie ca lumina sfîntă să coboare asupra… bla, bla, bla, pula mea…”, sau „În noaptea sfîntă a învierii domnului nostru Isus… lala la, lala la şi iarăşi pula meaaaa…”.

Deci: mă ofer voluntar să pun la dispoziţia organelor toate abjecţiile astea siropoase care mă vor ofensa acuşica, acuşica, cu numere de telefon şi adrese, în cazul în care le cunosc. Şi de ce aş face asta? Păi… fiindcă toate astea nu-s altceva decît adevărata măsură a făţărniciei, răutăţii, minciunii, lipsei de cultura, de educaţie a oamenilor.
În faţa unei asemenea poezele de Paşti, orice strofă din Luceafărul devine inutilă. Iar asta e o crimă infinită şi un păcat fără de răscumpărare. Zici că-s radical şi nedrept? Da? Ei, atuncea, ia pune mîna şi răspunde la următoarea întrebare: oare cîţi dintre cei care toarnă siropurile astea abjecte mi-ar înapoia geanta cu un milion de euro rătăcită de mine într-un parc? Cîţi? 10%? Nu-i destul. 25%? Nici acum… 100%? Tu mi-ai înapoia-o, chiar dacă ai şti că nu primeşti nici măcar un euro şi nici măcar bani de taxi?... hai, lasă-mă...

Gloria gimnasticii româneşti

Dacă ai şti ce e în spatele gloriei din gimnastica feminină, ai ieşi pe stradă cu pancarte şi ai cere interzicerea ei prin lege. De fapt însuşi termenul de gimnastică feminină este impropriu de multă vreme. Termenul corect ar fi „gimnastică juvenilă”.
Îmi amintesc de cînd eram copil şi vedeam la televizor concursurile de gimnastică. Păi, nene, acolo erau nişte femei în toată regula, cu coapse, cur şi ţiţe! Cu mişcări domoale, rotunde şi cu salturi decente (remember Alina Goreac?). Totul s-a terminat la şfîrşitul anilor ’60 şi totul a început odată cu Nadia Comaneci, prin anii ’70.
Descreieraţii ăia de Bela şi Martha Kaloly au văzut ceea ce nu mai văzuse nimeni, şi anume că un corp mai mic poate efectua mişcări mai energice şi mai precise.
Dar cine are un corp mai mic? Aha... o copchilă de 10 ani. Plus că într-o femeie de 20 de ani nu prea poţi să cărăbăneşti pumni şi palme, că rişti să ţi le întoarcă, sau să-şi cheme gagiul să-ţi fută o mamă de bătaie mai sub seară, după antrenament.
Reţeta e simplă: ceva cunoştinţe tehnice, corpuri mici şi zvelte, violenţă maximă la antrenamente şi tăcere complice a părinţilor si autorităţilor.
Şi uite-aşa, în cîţiva ani, gimnastica românească a ajuns să domine podiumurile mondiale, fiindcă copchilele noastre concurau cu „balenele” sovietice, frumoase, dar lente. Asta pînă s-au prins şi sovieticii de şmecherie. Atunci a început o competiţie oarbă, la care s-a adăugat, logic, China. În ultimii ani gimnastica românească, slava domnului, a mai dat înapoi, pentru că nu prea se mai găsesc părinţi dispuşi să-şi trimită copilele la sala de tortură.
O să zici că gloria patriei e importantă şi că suferinţele acelor copchile sînt nesemnificative în faţa rezultatelor. Da? Ştii de ce zici aşa? Fiindcă nu ştii că în spatele celor 10-12 gimnaste de succes mai sînt cîteva sute de anonime, care au trecut prin acelaşi calvar, dar, ori şi-au rupt miinile şi picioarele, ori şi-au zdrobit capul pe bîrnă (numită şi „puntea suspinelor”, dacă nu ştiai).
Am avut ocazia să asist pentru jumătate de oră la un antrenament adevărat la Oneşti, exact în sala în care Nadia şi-a croit drum spre celebritate. Am văzut cîteva zeci de fetişoare incredibil de mici, la care doi haidamaci de antrenori strigau ca descreieraţii, înjurîndu-le şi cîrpindu-le şi cîte-o palmă după ceafă (aşa, mai încet, că doar erau oaspeţi străini de faţă).
Am şi vorbit cu cîteva dintre ele. Le-am întrebat de vîrstă. Am fost şocat să aud răspunsuri gen 16, sau 17, de la nişte arătări de 1 metru douăşcinci, cu păr bogat pe mîini şi picioare. Mi-am dat seama că o fată de 17 ani (care ar trebui să fie o „bunăciune”, nu-i aşa?) nu poate fi ţinută la statura aia decît forţat, cu medicamente speciale. Dovada că sportivii tineri sînt dopaţi cu medicamente am avut-o altă dată, cînd , într-un resturant, am asistat la masa de prînz a unor sportivi juniori. Imediat după ce au mîncat, antrenorul lor a pus pe masă, fiecăruia, cîte un pumn de pilule colorate – vreo 7 – iar ei le-au înghiţit fără să clipească, că altfel ar fi luat, nu-i aşa? – o scatoalcă după ceafă.
Am facut şi eu sport de performanţă – handbal – dar pe vremea aia nu ne dădeau pilule, ci doar cîte-o ciocolată din cînd în cînd, tenişi, short, tricou cu număr şi abonament de tramvai. Plus alergări kilometrice, flotări cu miile, plonjoane cu milioanele, miliarde de pase şi cîte-o scatoalcă, ce-i drept.
De fiecare dată cînd văd sau aud că gimnastele noastre au înregistrat un nou eşec pe plan mondial, mă bucur. De fiecare dată cînd aud de cîte-un nou succes, mă strînge-n spate. Nadia, dacă ar fi cinstită, ar trebui să iasă la televizor şi să ceară interzicerea gimnasticii juvenile şi revenirea la gimnastica feminină. Sau interzicerea de tot.
Mai la vale îţi dau un link spre un video cu accidente la gimnastică. Pune mîna şi vezi dacă-ţi vine-a rîde sau a plînge. Iară dacă vei mai zice cumva că gimnastica e frumoasă şi că nu am dreptate, înseamnă că nu te deosebeşti prea tare de spectatorii care urmăreau încîntaţi luptele de gladiatori.

http://www.youtube.com/watch?v=4GF2O8-t1Cw

Şi încă mai la vale, o înregistrare rarisimă cu Alina Goreac.

http://www.youtube.com/watch?v=VkhlU9xdO9k

Monstri (s)acri ai muzicii

Fiindcă prietenul Iulian m-a somat să nu mai scriu despre politică, ci despre muzică sau altceva, am zis OK. Aşa că azi scriu despre muzică, anume despre unele mituri create în muzică.
Celebritatea în muzică se construieşte în timp şi cu migală. Trebuie să fii prezent la radio şi televiziune, altfel nu exişti. Cu cît eşti prezent mai mult în play-listurile radiourilor, cu atît oamenii te reţin şi chiar te cumpără. Repetiţia e un instrument de marketing pervers. Prin difuzare repetată oamenii ajung să placă unele muzici care, de fapt, nu sînt cine ştie ce mari realizări, iar uneori sînt nişte mari porcării. În ani de zile, publicul devine captiv şi reacţionează după principiile Sindromului Stockholm. Adică îşi iubeste călăul.
Iar lumea muzicală e plina de călăi. O să dau pe faţă cîţiva călăi şi o să oripilez pe unii captivi în Sindromul Stockholm. Pfai… cu cine mama naibii să încep?

1) Cristi Minculescu – Băiat bun, de viaţă, deie-i Domnu’ viaţă lungă. Totodată, una dintre cele mai tragice voci din muzica românească. N-am auzit niciodată pe cineva atît de celebru să cînte atît de fals. În tinereţe parcă, parcă mai prindea cîteva note corecte la rînd, dar de vreo 20 de ani nu mai are nici o legătură cu partiturile pe care le interpretează. Am constatat cu surprindere că foarte multă lume nu sesizează sau tolerează cît de fals cîntă omul ăsta, deşi nu e vorba de un fals inperceptibil, ci de fals greu, greu de tot. Dacă mai punem şi absoluta imbecilitate a versurilor din cîntecele Iris, frişca se lăfăie pe tort, în aşteptarea cireşei. Dovezi? Bineeee… ia d-aici: „…Baby, baby, baby / tu vei fi a mea / Eşti unica iubire / Chiar şi ultima…”. Cumplit!... şi asta e una uşoară.
2) Rolling Stones. Dacă cineva vrea să mă pună în dificultate, n-are decît să mă pună sa scriu o reacţie chimică, sau să explic fenomenul succesului celei mai longevive trupe de rock din istorie. Mick Jagger – prăpădit, urît ca spaima, cu o voce spartă de băieţel puber. O singură piesă e bună, dar ar fi putut-o compune oricine: Angie, baladă rock frumoasă şi de treabă. În rest, nimic, dar nimic. Satisfaction e o porcărie, să fim serioşi. Zice-se că în anii de glorie, pentru Mick Jagger s-au sinucis 30 de femei. Să le fie de bine.
3) Bob Dylan. Valeeeeu, valeu! Voce de bidon turtit, falsînd la greu, cîteva acorduri amărîte pe chitara şi… muzicuţă aşa şi-aşa. O lălăială perpetuă, cu pretenţie de muzică protestatară, vezi doamne… şi muuuuult marketing, ca omu’ nu e fraier, e evreu chitros.
4) Ultimul, şi cu ăsta mă opresc, că deja se-aud strigate nervoase de prin oraş. ION DOLĂNESCU! Adică cireaşa de pe tort, sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă. Marea lui performanţă e că a reuşit toată viaţa să cînte în falset (pentru cine nu ştie, falsetul e vocea aia piţigăiată cu care o imităm pe Scufiţa Roşie cînd povestim copiilor). În rest, un amestec dizgraţios de folclor cu contribuţii proprii. Un chip urît, monstruos de fapt, partener de abjecţii muzicale al Irinei Loghin – poate nu stiţi, panarama asta de Loghin a scos o serie întreagă de cîntece porno în anii 70-80. Dar… a ajuns omul să stea pe catafalc la ATENEUL ROMÂN!!! – şi să fie înmormîntat cu onoruri millitare! Lumea s-a călcat în picioare la propriu ca să se fotografieze cu dricul lui Dolănescu, iar mie nu-mi rămîne decît să-mi exprim imensul regret că nu au fost morţi şi răniţi.

Despre Ada Milea astăzi nimic. Ea nu e monstru sacru.

Provocări pentru alte dăţi: Elvis Presley, Joan Baez, Hruşcă! Ce? Ai zis că n-au nimic în comun? Las’ c-o să vezi...

Ia pune mina si voteaza, bre!

Eu zic că la toamnă acesta va fi cuplul din turul doi. Şi, de obicei, cînd zic ceva nu mă înşel. Părerea mea personală, pe care ţi-o spun şi ţie cu bucurie, e că vom avea un nou Preşedinte: Crin! Te bagi la un pariu? Pune mîna şi votează. Exerciţiu pentru la toamnă.

Am un update frumoooos: au început deja sondajele pe net. Ia vezi cum stă favoritul meu şi, dacă pofteşti, votează şi domnia ta

http://www.sondaje.php0h.com/prezidentiale3.php

Aprindeţi reflectoarele!

Iar mă agresează handicapaţii aştia cu stinsul luminii. Nene, imbecilii ăştia nu se lasă neam!
Am mai spus-o şi altă dată: ecologia este o ştiinţă, pe care am studiat-o şi eu în facultate, iar ecologismul e cu totul altceva, e o mişcare în care nişte stupizi pun botu’ la nişte militanţi de stînga. Da, de stînga, pentru că, dacă nu ştiai, mişcările ecologiste au fost înfiinţate şi finanţate în vestul Europei de către KGB, cu scopul de a submina industriile occidentale. Asta era prin anii 70-80.

O şleahtă de imbecili, mari vedete de televiziune, marşează şi ei la ideea asta de a stinge lumina o oră şi îndeamnă, prin puterea notorietăţii lor, să facem şi noi ca ei, pe 28 martie. Nu-i înşirui aici, o să pun link la urmă. E o mare amestecatură de secături televizate şi mă opresc aici cu ei, că au şi ei o mamă.

Chestiunea, pe care am mai comentat-o odată, e cîtă economie se face prin această acţiune şi care e pericolul real al ei.
Uite: dacă toţi oamenii de pe planetă ar stinge lumina timp de o oră s-ar face economie de 0,0114% pe an! Impresionant, nu? Găinile astea ecologiste nici măcar nu au habar să calculeze ceva atît de simplu.
Ce nu se spune în materialele de promovare a acţiunii este pericolul care pîndeşte perfid în spatele acestei impresionante economii. Deconectarea bruscă a milioane de consumatori casnici ar putea produce un dezechilibru major în sistemul energetic.

Daca toţi am fi atît de idioţi şi am stinge lumina – lucru care nu se va întimpla, sper! - sistemul energetic ar putea cădea (întreabă orice specialist energetician) şi asta ar însemna o pană de curent gigantică, pentru remedierea căreia ar fi nevoie de zile întregi, aşa cum s-a întîmplat în America acum cîţiva ani, dar la o scară mult mai mare. Deci: semafoare, gări, aeroporturi, spitale, computere – out! Mii de accidente, cu mii de raniţi şi morţi, avioane prăbuşite, ce mai, război curat. Nu mai zic de lipsa de informaţie, care duce în cîteva minute la panică, jafuri şi mai zi şi tu mai departe. O situaţie la care teroriştii visează frumos în somnul de după şedinţele de antrenament.

Poate-o să spui: stai aşa, e vorba de o acţiune simbolică.
Da? Şi care ar fi, mă rog frumos, simbolul acesta? Întunericul al cui simbol este? Statul la lumînare al cui simbol e? îţi spun tot eu – astea-s simbolurile evului mediu şi ale sărăciei.

Mă bate gîndul să mă duc la hipermachet şi să caut nişte reflectoare de 5000 de waţi bucata. Şi să le aprind vreo 3 ore, ca să compensez prostia şi întunericul din minţile militanţilor ecologişti.

Iată şi şleahta de tîmpiţi: http://www.trilulilu.ro/ZoliToth/1be2f644aca45e

Mă numesc EBA

De cînd a început zarva asta politică în jurul Elenei Băsescu tot aştept să iasă careva pe sticlă şi să spună odată pentru totdeauna adevărul. Iar adevărul ar suna, dacă ar fi spus de un om cinstit, exact aşa: „Băi, e proastă! E proastă rău!”. Dar nu. Nimeni n-are tupeul ăsta. Toţi au tîrşă, sau jenă, sau mama naibii ştie ce. Fac abstracţie de slugarnicii TRU şi Sever Voinescu, aştia n-au voie să spună adevărul, că le dăunează grav carierei.

O să zici iar că-s misogin (mie-mi plăcea cum spunea conu Alecu – misoghin) dar... să fiu al naibii dacă am vazut vreodată un „om politic” mai aproape de oligofrenie ca fata lu’ tata. Greutatea cu care vorbeşte – silabisind – o recomandă dureros pentru cabinetul unui maestru logoped. Dezacordurile şocante şi celelalte greşeli catastrofale de limbă îl panichează pe Vanghelie!

Ieri, fata lu’ tata şi-a lansat candidatura ca independent la europarlamentare, în faţa unor ziarişti cărora le-a cerut, la sfîrşit, semnături de susţinere. A fost nu atît un test pentru ea (văz că ea deja e dezinvoltă, ca toţi tîmpiţeii) cît pentru noi toţi, cei de la televizor şi mai ales pentru jurnaliştii din sală. Îţi dai seama că în toate piepturile lor icnea, refulată, strigarea „Eşti proastă, băăăă!”, dar… na… e fata lu’ tata, chiar că nu se face.

Grozăvia cea mare a scos-o chiar ea pe guriţa ei dulce, umflată de botox: „Nu doresc ca PDL să aleagă între mine şi intelectuali”. Ai prins nuanţa involuntară? Tare, nu?
La urmă fata lu’ tata şi-a prezentat sigla sub care candidează ca independent – EBA – şi s-a simţit datoare să precizeze că ăsta e şi numărul de la maşină. Acesta a fost punctul culminant; avea în voce atîta candoare cînd a spus guguloaia asta, încît mi-a venit să rîd, să plîng, să rîd, să plîng. Să rîd.

Problema e că vor fi destui idioţi care să-şi pună ştampila pe EBA. Dar e problema PDL-ului! – iar asta mă bucură nespus, clar fiind că voturile către EBA vor fi luate de la Partidul Preş. Şi uite-aşa, Băsescu mai da o directă la ficat şi un upercut de stînga propriului partid! Asta pentru cazul în care ar îndrăzni prăpădiţii să se burice în faţa lui Zeus. Şi uite-aşa a împăcat-o şi pe micuţa d-ră Goe şi i-a băgat şi pe pedelişti în corzi. Probabil că prostuţa tatii va anunţa, pe la finele lunii mai, că nu mai candidează, după ce tata îşi va fi făcut jocul şi îi va mai fi strîns oleaca de bambiluţe pe pedelişti.

Atenţie! Prăpastie pe stînga!

Nu cred că a existat vreodată un moment în istorie în care România să aibă mai aprigă nevoie de o guvernare de dreapta. Dar, asta e, românul a votat cum ştie el mai bine, şi ne-am pricopsit cu o frumuşaţă de guvernare de stînga, de ne rîd şi curcile. Că dacă cineva încă se mai amăgeşte că PDL ar fi un partid de dreapta, înseamnă că ori e prost, ori e prost.

Nu-mi mai bat capul să explic de ce stînga înseamnă prostie şi de ce prostimea votează cu stînga. E ca şi cum m-aş strădui să explic că un autobuz cu etaj are etaj. Şi nici măcar nu mă minunează că oameni inteligenţi ca Alina Mungiu, HR Patapievici, Traian Ungureanu sau Monica Macovei (mai puţin dumneaei…) trag spre PDL ca musca la căcat. Sînt vînători de sinecuri, sireacii de ei, cinici şi reci.

Am remarcat în ultima vreme ca armata de lăudători şi de susţinători basesco-pedelişti de pe forumurile ziarelor – cea mai abjectă şi mai stupidă armată desfăşurată vreodată în vreun război – bate în retragere, da’ ce zic eu, e în retragere dezorganizată. Mai iese cîte unul din tranşee să mai strige cîte o înjurătură şi gata.

Şi cum ar putea fi altfel, cînd, de bună seamă că vad şi ei cu ochii lor şi aud cu urechile lor ce pune la cale Guvernul. Iată: accizarea telefoanelor mobile, brichetelor, a ceasurilor şi a revistelor pentru adulţi. Mai mult, ministrul de finanţe, Pogea (ce nume mai are şi ăsta), care, să fiu iertat, dar e un alt imbecil agramat şi îngîmfat, vrea să puie o taxă forfetară pe firme!!!

Iar Zeus, ooo! – Zeus însuşi trimite lumea la bănci să facă credite, cît mai multe credite! Şi ameninţă pe cei care au datorii la banci că statul va interveni dacă nu şi le plătesc. Poftiiiiiim?!? Bine i-a zis un analist, că trăieşte într-o realitate paralelă. Ce bine-ar fi dacă ar fi paralelă…

Am auzit ieri la teveu un funcţionar guvernamental care zicea nici mai mult, nici mai puţin decît că telefoanele pe firmă, care sînt decontate pe firmă, dar de la care se efectuează multe convorbiri cu caracter personal înseamnă o maaare evaziune fiscală! Omul ăsta ar putea poza fără grijă unui sculptor dornic să ridice Statuia Imbecilităţii Depline. Soclul statuii lui Lenin zace gol în faţa Casei Scînteii! Umpleţi-l, fraţilor!

Bai nene, nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd aud şi văd ce face Guvernul actual al României mă piş pe mine de frică. E ca şi cum aş fi într-un autocar care a intrat pe o porţiune de drum foarte prost. Nu drumul mă sperie, ci faptul că şoferul e beat criţă, iar cei din jurul lui îl asigură că ar putea ocoli prin stînga. Iar eu, de la geam, vad clar ca la stînga e prăpastie!

P.S. – aud pe cineva oftînd că n-am zis nimic de Boc. Care Boc, băăăăăă?!?

Money, money, money

Acu’ vreo doi ani am fost sfătuit cu căldură să văd un film documentar, What the Bleep Do We (K)now. Bun. L-am vazut. Destul de încîlcit firul filmului, dar interesant şi dens ca informaţie, cel puţin la prima vedere. Ceva, totuşi, a facut să mi se aprindă nişte beculeţe, înafară de beculeţul ăla care-mi filează tot timpul:

1) Are ceva în el care miroase a ritual, a nouă religie, prea de treabă, prea blînzi sînt protagoniştii filmului, prezentaţi drept oameni de ştiinţă. Printre ei şi o frumoasă doamnă între două vîrste, blondă şi cu un accent ciudat, de parcă ar fi fost om de ştiinţă rus acomodat în America. Despre dumneaei mai la vale.
2) Filmul are şi o parte artistică – nespecifică pentru un film ştiinţific, ca să zic aşa.
3) Titlul în sine conţine o vulgaritate ne-necesară. În traducere vine cam aşa: Ce biip ştim (ne facem), adică tradus pînă la capăt şi onest, Ce pula mea ştim (ne facem?) – un titlu destinat din prima să nu poata fi difuzat pe canale serioase de ştiinţă, unde ar putea fi contestat de adevăraţii oameni de ştiinţă. *cuvîntul bleep nu există în engleza, e clar că e vorba de beep, adică sunetul care înlocuieşte cuvintele vulgare, gen fuck. Are deci şi pretenţia preliminară că va fi cenzurat, nedreptăţit. Adică spune, vezi doamne, nişte adevăruri prea tari ca să fie acceptate de „They”, „The Government”, dacă ştii la ce mă refer…

Coloana vertebrală a filmului este Fizica Cuantică, prezentată şi ea ca o ştiinţă veritabilă. La o simplă cautare pe gugăl afli că, de fapt, fizica cuantică este mai degrabă un curent filosofic decît ştiinţă. În cercurile avizate e numită „bogus physics”, adică vrăjeală.
N-am reuşit să împărtăşesc entuziasmul prietenilor care mi-au recomandat filmul, dar am urmărit (ce-i drept cu mult mai multă plictiseală) şi partea a doua, Down The Rabbit Whole. Recunosc că am pus botu’ la unele chestii din film. Amestecul de pseudo-ştiinţă cu noua religie, de care nu eram conştient, e foarte fin şi foarte bine realizat.

Mi-a trebuit o revelaţie ca să mă prind de marea smecherie, o şmecherie de, probabil, miliarde de dolari. La recomadarea aceleiaşi persoane am văzut recent un alt film, zice-se tot documentar: Cum a devenit Iisus un Cristos. E o prelegere filmată cu camera fixă şi mixată cu zeci de imagini tip carton (deci mult mai ieftin decît Ce pula mea ne facem). Protagonist… unul dintre cei din primul film, Miceal Ledwith, irlandez, teolog, fost consilier al Papei Ioan Paul al doilea (zice el…). Interesant, captivant, cu o nouă teorie despre viaţa lui Isus şi mai ales despre anii care lipsesc din biografia lui din cele 4 evanghelii. Am zis: aha, iată un teolog care vrea să răstoarne aberanta temelie pe care e construit creştinismul. Şi chiar asta face omul nostru. Dar în ce scop? Hmm… „n-o să-l prind pe ăsta”, îmi zic în barbă… pîna cînd, făr’ de veste, îmi vinde chiar el pontul, atunci cînd zice că a căutat o viaţă adevărul şi l-a găsit, unde crezi? La Ramtha! Who the Bleep is Ramtha?!? – răcnesc şi dau căutare pe gugăl. Ahhh! Iat-ooo! Femeia frumoasă, blondă, de treabă, cu accent aproape rusesc din Ce pula mea (ne) facem! Ei bine, nu beculeţele mi s-au aprins acum, ci ditamai nocturna de pe Wembley!!! Cine e ea, că nu poate s-o cheme Ramtha? Pe numele ei adevărat Judy Zebra Knight (born Judith Darlene Hampton) – sursa wikipedia, o fostă gospodină americancă căreia, în timp ce spăla vasele, i s-a arătat Îngerul Ramtha care i-a spus ADEVĂRUL. Iar adevărul suna cam aşa: „Judith, dragă, în lumea asta e o mulţime de prostime care abia aşteaptă să-ţi dea ţie puhoaie de bani, ca să nu mai speli vasele niciodată în bucătăria asta blestemată”
Aşa că Judith a devenit peste noapte Ramtha, adica îngerul vorbeşte prin ea (se cheamă canal de comunicare, iar ăi mai puţini la minte chiar cred în aşa ceva… lol şi iarăşi lol) şi chiar îşi maimuţăreşte vocea ca să pară fenomenul cît mai real – vezi pe youtube. Ramtha a înfiinţat Ramtha's School of Enlightenment, a strîns puhoaiele de bani prevestite de înger şi trăieşte lîngă Washington, într-un castel în stil francez, ca orice înger care se respectă. Bineînţeles că Miceal Ledwith vrea şi el baaaani, ce pula lui!
Te îndemn să vezi ambele filme. Se găsesc pe internet unde vrei şi unde nu vrei. Bineinţeles ca fiecare click le mai aduce şarlatanilor ăstora cîte un cent la puşculiţa şi-aşa doldora. Dar… aşa-i viaţa, e pe bani…

Cafea fierbinte

Am fost 4 ani profesor. La ţară. Navetist. În secuime. Într-un sat românesc vai de capul lui.
Aveam un coleg, învăţător, care-şi bea cafeaua dupa un obicei straniu. N-am văzut aşa ceva nici pînă atunci şi nici de-atunci încoace.
Cu cafeaua era poveste mare pe vremea aia, înainte de ‘89. Fiindcă nu se găsea în comerţ, puneam mînă de la mînă şi cumpăram o pungă de cafea, foarte scumpă, pe care o aduceam eu de la studenţii străini din Iaşi (chiar aşa, îşi mai aduce aminte cineva cît costa o punga de 250 g de cafea pe vremea aia? 300 de lei, fraţi români, adică o zecime dintr-un salariu bun, de inginer). Tot eu mă ocupam cu făcutul cafelei, în pauza mare, de la ora 10.
Florin, domnu’ învăţător, mă ruga să-l chem la cafea imediat ce era gata, adică cînd era foarte fierbinte, chiar dacă el mai zăbovea în clasă. Aşa că… făceam cafeaua şi, cînd era gata, dădeam fuga la clasa lui, îl strigam şi venea în fuga mare. Îi turnam în ceaşcă cafeaua clocotită, el apuca ceaşca în secunda următoare şi o dădea peste cap toată într-o clipită. Aşa-i plăcea lui cafeaua, clocotită. După care tragea în piept vreo trei ţigări Carpaţi fără filtru, una dupa alta.
Asta era plăcerea lui şi nu catadicsea să răspundă de ce. Doar… „aşa-mi place mie”.

Tu cum bei cafeaua? Răcoroasă, caldă, clocotită? Bagă vot.

Cu doaga sărită prin lume

Un american de rînd, să-i zicem Smith, stătea într-o bună zi pe budă, chinuit de-o constipaţie cosmică. Şi, cum statea el aşa şi se scremea fără nădejde, iată că intră în casă prietenul lui de pahar şi-l strigă: „Joe, I’m here! I brought the beer too!”. La care omul meu, grăbit sa bea bere cu prietenul său, face o sforţare supremă, insuficientă pentru binecuvîntata defulare, suficientă însă pentru a-i plezni un vas de sînge din creier – numit popular doagă. Cazul, relatat pe Discovery or smth., e cît se poate de real, chiar dacă ce urmează frizează irealul.

Şi urmează aşa: odată întors din spital, după operaţia salvatoare, omul meu îşi descoperă un talent nefiresc pentru un biet instalator, fie el şi american: se apucă de pictat cu frenezie, realizează nişte opere unanim apreciate de critici şi de cumpărătorii cu bani. Ce mai, devine unul dintre pictorii contemporani de mare clasă.

Trecînd peste aspectul tragi-comic al întîmplării, remarc că un artist are, clar, o doagă sărită, că altfel nu se cheamă artist. Ori din născare, ori ca urmare a unei scremeri supreme pe budă. Pe aştia cu doaga sărita îi recunoşti din prima. Fac lucruri remarcabile, care dau plăcere şi frumuseţe şi adună aplauze. Pe ăilalţi îi recunoşti iarăşi din prima: sînt oameni obişnuiţi, nechinuiţi de talente, care-şi trăiesc cinstit traiul şi-şi mănîncă tihniţi mălaiul.

Mai sînt însa şi unii care, deghizaţi în posesori de doage sărite, se chinuiesc să arate cu orice preţ că doaga lor e sărita cel mai departe. Îţi dau azi numai două nume. Dar bagă de seamă ca s-ar putea sa nu fii de acord cu mine, ceea ce nu mă deranjează în principiu, doar te rog sa ţii cont de metoda pe care o folosesc eu ca să-i scot din impostură şi să-i arăt în goliciunea lor. Metoda e infailibilă şi e aşa – impostorii au tendinţa de a exagera orice manifestare, în ideea că omul de rînd se lasă păcălit de cantitate. Principiul lor este ăsta: nu ştiu să cînt, lălăiesc sau rag, nu am nimic de spus, bag ceaţă şi mă scălîmbăiesc. Şi acum cele două nume, care se bucură şi de ceva popularitate: Ada Milea şi Tudor Chirilă.

Ei, dragă, dacă vei fi ascultînd cu luare-aminte la ce (nu) au oamenii ăştia de spus, vei băga de seama că mai au amindoi muuult de stat pe budă pîna cînd să le sară doaga cu adevarat şi să nu mai fie nevoiţi a umbla cu doaga vopsită.

P.S. – la ultima cîntare pe care am prestat-o în faţa unui public excelent, cunoscător şi ascultător, Ramona mi-a atras atenţia că la prima piesa am fost cabotin. Am recunoscut pe loc, ce să fac, avea dreptate. Neavînd doaga destul de sărită am exagerat un pic, în dorinţa de a capta mai repede publicul. Am lălăit şi am ras. De la a doua piesă doaga mi-a sărit de la sine şi recitalul a fost superb, fără să fie nevoie să exagerez sau să mint.
Şi încă o chestie: pe ăla care a profitat de întuneric şi mi-a furat căpăcelul de la bateria de la doza de la chitară îl bag în pizda mă-si definitiv şi ireversibil!...

Ţiganii

Îi urîm pe bună dreptate. Sînt răi, nespălaţi, gălăgioşi şi agresivi, cei mai mulţi dintre ei.
Îi urîm şi pentru că sînt altfel decît noi – mai tuciurii şi cu fizionomii specifice. Se ştie ca oamenii nu prea acceptă diferenţele.
Au acaparat abuziv numele rom (sau rrom – ce aberaţie!), care se confundă atît de uşor cu român. Aşa ne fac de rîs in toata Europa, iar mai nou de groaza Europei, de parcă n-am avea noi, românii, destule bube-n cap. Comit jafuri, omoruri, violuri, ce mai, e prăpăd… peste tot se aude „românii au facut, românii au dres” etc. Cea mai nouă isprava în Italia e un viol comis de nişte români pe care-i cheamă nici mai mult, nici mai puţin decît Alexandru Isztoika Loyos şi Racz Karol. Ce mai la deal, la vale, ţigani ungureşti, de pe la noi…
M-am gîndit de multe ori de unde vine inadaptarea asta sinistră a ţiganilor. Am citit, m-am documentat, am reflectat şi uite ce cred eu:

Oamenii aştia nu au fost niciodată liberi vreme de aproape 1000 de ani. Au fost aduşi cu anasîna din întunecimile Asiei, mereu sub cîte un alt neam, ca robi. Odată ajunşi în Europa au foste percepuţi ca un fel de spioni ai Imperiului Otoman, tocmai fiindcă i-au precedat pe turci. N-au fost toleraţi niciodată din acest motiv. Cu excepţia spaţiului actual al Ungariei, Spaniei şi, mai ales, al României, au fost exterminaţi sau asimilaţi aproape în totalitate. În spaţiile mai sus amintite, au fost oarecum toleraţi, dar numai ca robi. Eliberarea lor a venit foarte tîrziu (la noi mai tîrziu decît eliberarea negrilor în America!) şi au facut cu libertatea exact ce-au facut şi negrii, mai precis n-au ştiut ce să facă (vezi filmul Manderlay, ca să înţelegi mai bine).

N-au avut niciodată un pămînt al lor, n-au avut limbă scrisă, deci n-au avut cultură proprie şi nici învăţămînt. Au fost creştinati cu forţa şi, cu toate că sînt foarte credincioşi, asta nu-i ajută la nimic – dovadă că religia nu are, de fapt, nici un efect pozitiv asupa societăţii. Toate societăţile europene i-au marginalizat, socotindu-i piază rea, ceea ce şi sînt. La rîndu-le, s-au „exilat” ei înşişi, umblînd din loc în loc şi zăbovind cîte-o vreme pe la marginile pădurilor, sau în vecinătatea satelor şi oraşelor. Din cauza asta nu s-au putut lipi de nici un sistem juridic de nicăieri şi a trebuit să-şi păstreze propriul sistem de judecată şi pedepsire, care nu ţine cont deloc de sistemul de valori al lumii civilizate.

Nu e nimic de făcut, vă spun eu. Ar exista o soluţie, dar ar fi foarte scumpă, nu stiu ce societate europeană şi-ar putea-o permite: educaţia. Educaţia cu forţa, susţinută din bani de la buget şi cu pedepse înspăimîntătoare pentru cei care nu-şi dau copiii la şcoală. Numai prin educaţie a putut să răsară din rîndul ţiganilor un Ion Voicu, ilustru violonist de talie mondială. Ce păcat ca sîngele apă nu se face, totuşi, si iata ce odrasla a zămislit: Mădălin, un golanaş, membru de vază al PSD…

În fine… am găsit acu vreo doi ani o aşa-zisă manea. De fapt, nu e manea, e un tangou veritabil, acaparat de maneliştii moderni. Numele ei: „Aş da zile de la mine”. Nu rîdeţi înainte de a merge pe linkul de mai jos şi de a asculta soloul de vioară absolut fabulos pe care l-am decupat şi care îmbogăţeşte bucata asta ca un inel de aur şi diamante scăpat într-un căcat proaspăt. De fiecare dată cînd ascult capodopera asta, îmi imaginez ţiganii înaintînd prin stepa turanică şi privind în zare spre munţii Ural, după crestele înzăpezite ale cărora nu ştiau ce-i aşteaptă în următorii 1000 de ani. N-avea să-i aştepte nimic bun şi parcă simţeau…

http://www.trilulilu.ro/voiceover/7a4e08d93b327f

Grobienii

Se vîntură, în ultima vreme, numele lui Sorin Oprescu ca singurul capabil să-i ţină piept lui Băsescu în alegerile prezidenţiale. Unii discută cu pasiune despre posibilitatea asta, alţii se amuză. Pe mine mă strînge-n spate. Ne amintim de afirmaţia perversă a lui Băsescu în faţa contracandidatului Năstase: "Adriane, ce ghinion pe poporul ăsta să aleagă iar între doi membri de partid". Ce va mai spune acum Băsescu în campanie? Ceva de genul: „Sorine, ce ghinion pe poporul ăsta să aleaga între un golan şi un mîrlan”.

Stau şi mă întreb de unde s-au ridicat deşeurile astea umane în fruntea acestei ţări? Şi cum a fost posibil… Păi… trec în fiecare dimineaţă prin piaţă – mica mea plăcere matinală – şi văd, la cele două chioşcuri de ziare, oameni serioşi, de vîrsta a treia, cum întind mîna cu cîţiva bănuţi, iar vînzătoarea nici măcar nu-i întreabă ce vor, le înmînează automat Libertatea. Vezi un venerabil bucureştean, cu pardesiu, pălărie şi baston, cum pleacă cu ţîţele, crimele, violurile şi Elena Băsescu/Udrea sub braţ.

M-am amăgit multă vreme că politicianul trebuie sa fie un bun vorbitor, un om cu convingeri şi care să convingă. Am aşteptat pînă mi s-a acrit un Kennedy românesc sau un fermecător Jacques Chirac. Cu ce m-am ales? Cu un bun vorbitor de nimic, un criminal sadic – Iliescu, cu unul care spunea ceva, dar piţigăiat şi strident – Constantinescu şi cu un hăhăitor grobian, care împroaşcă abjecţii şi jigniri, cu un nume cu rezonanţe flatulante – Băsescu.

Sînt conştient că oamenii politici inteligenţi cu adevarat sînt accidente ale istoriei: regele Carol I, Churchill, Reagan şi puţini alţii, dar parca la noi, acum, e prea de tot. Prea îi alegem pe cei mai răi şi mai proşti dintre noi. De fapt oamenii sînt răi şi proşti şi îşi creează dumnezei dupa chipul şi asemanarea lor. Ne place abjecţia, ne place imprecaţia, savurăm imunda telenovelă şi pestilenţiala manea.

Îmi spunea un prieten mai demult, pe cînd Băsescu nici nu visa că ar putea fi vreodată preşedinte, cît de incompetent poate fi specimenul acesta. Cum nu se pricepe la absolut nimic, dar rezolvă orice problemă exclusiv cu pumnul în masă şi cu dumnezeii mă-ti! Ei bine, dac-o fi să trăim pîn’ la toamnă, s-ar putea să vedem preşedinte pe unul care-l şi întrece, cu un nume care-ţi opreşte sîngele-n vine: Oprescu. Ăsta are în plus avantajul că vorbeşte cu „pă”, cu „dă” şi cu „dîn” şi are şi fizionomia formată după felul golănesc-chinuit în care vorbeşte. Are chiar moacă de golan şmecher, spre deosebire de actualul preşedinte, cu mutra lui de pulalache şpanchi rătăcit printre bordelurile din Anvers. Şi, se pare, e chiar mai incompetent decît Băse.

Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, ei bine, are şanse mari! Cică ambasada Congo se pregăteste să ridice vizele pentru români.

Pentru o zi Preşedinte

Mda… la cererea expresă a publicului bag şi azi o postare. Despre Băsescu. Ştiu că am zis ieri că-l las în pace, dar uite că nu mă lasă el pe mine.
Ce face distinsul Preşedinte? Bagă, ca o caracatiţă disperată, cerneală, ca să nu mai înţeleagă nimeni nimic. Şi zice aşa, că dacă se supără, s-ar putea sa nu mai candideze la al doilea mandat de Preşedinte.
Vrăjeală! – zic cei mai mulţi.
Oare? – zic eu…

Ca să vedem ce e în capul Preşedintelui Băsescu, o să fac cum fac oamenii de stiinţă, atunci cînd vor să demonstreze ceva: fac un model. Şi ce model poate fi mai bun decît a intra chiar în pielea lui Băsescu?

Aşadar, acuma eu sînt Băsescu şi mă gîndesc:

“Bă, să-mi bag pula” – aşa gîndeşte preşedintele, cine are îndioeli, să se abţină – “Bă, ia să văd eu ce-am facut în 4 ani, acuşica 5. Deci am vrut să rad PNL de pe faţa pămîntului, cum am facut cu PNŢ. Nu mi-a ieşit, futu-l în gură să-l fut pe Tăriceanu ăsta. Credeam că e un bou moale. Uite că nu e… pe Patriciu l-am băgat o noapte la mititica – un telefon şi s-a aranjat – şi degeaba, nu s-au speriat. Acuma-mi cam tremura curu, că nu trebuia să fac asta. Patriciu e tare şi are căcălău de bani şi putere şi presă. Am greşit, să-mi fut una! Ăsta o să mi-o tragă. Am vrut să fac din PD un partid cu care să guvernez singur patria. Futu-le dumnezeii şi paştele şi sfintele masele lor să le fut! S-au căcat pe ei, asta au facut. Nişte labagii, fără mine-s futuţi.
Bă, în pula mea, cu justiţia iar am fasolit-o. Eu credeam că dacă le dau telefoane mereu se cacă pe ei de frică şi joacă cum le cînt eu. Le ascult telefoanele si am toate convorbirile în birou şi nu fac nici un căcat cu ele. Nu se sperie, băi, nu se sperie! În plus, dacă chiar s-ar apuca idioţii aştia de treabă, ar intra şi peste ai mei şi, cine ştie, poate chiar şi peste mine. N-ar fi bine. Băga-mi-aş…
Băga-mi-aş! Ce varză de partid mai am şi eu!
În plus, criza asta! Să-i fut în gură pe americani! Licuriciu’ lu peşte! Să le sugă pula preşedintele lu Zimbabwe, sau al Norvegiei, nu eu! O să scadă nivelul de trai ca pizda, o sa fie şomeri, iar eu o să pic la interval ca fraieru, toţi or să se uite la mine, că deh, eu sînt tata lor. Nici măcar n-or să mai ţină cont că eu n-am făcut nimic, dar absolut nimic! Maria! Mai desfă o sticlă de uischi! Ce? Beau prea mult? Tu să taci în pula mea, beau cît mă ţine!
Mă fut! Decît să pierd în alegeri, mai bine nu mai candidez.
Ah! Mai e şi presa! Futu-i în cur să-i fut de găozari şi de ţigănci împuţite, tonomate nenorocite ale lui Vîntu şi Patriciu şi Voiculescu! Tăntălăul ăla de TRU nu-i de-ajuns. Oricum e prea slugarnic. Dacă-i zic eu că China e în Australia, aşa scrie labagiul. Ambasadoru' pulii... chiar m-a crezut. Patapievici… hmm… mă cac pe papionu’ lui, sau eşarfa lui, sau ce pula mea poartă la gît. Poneiu' roz... Ăştia te pupă-n pulă cît le dai. Cînd nu le mai dai…
Poporul… totuşi, poporul ăsta e destul de idiot ca să mă voteze iar… aşa cred… popor de căcat.
Eu îmi bag pula-n ţara asta…”

Cam aşa gîndeşte distinsul Preşedinte la ora asta. Iar cine e mai pudibond şi nu acceptă limbajul colorat al domniei sale, sau nu crede că aşa gîndeste, să nu-l mai voteze. Sau să mă pupe-n cur pe mine. Deci, nu-s chiar sigur că e vrăjeală anunţul că nu mai candidează

Prostia de înaltă clasă (politică)

Nu mai am nici o îndoială. Inteligenţa oamenilor poate fi cîntărită fără greş după felul în care scriu şi vorbesc limba maternă. De aceea mă înspăimîntă politicienii noştri; vorbesc o limbă română execrabilă, dovadă vie şi zilnică a faptului că sînt proşti.
Fiindcă azi e ziua lui, încep cu Ceauşescu. Ţăran semi-analfabet, prost ca noaptea, dar viclean şi ticălos ca focul iadului, stîlcea limba română chiar dacă avea totul scris pe hîrtie de către oameni care ştiau bine gramatica. Performanţă unică.
Iau acuma la întîmplare:
Mircea Geoană. Omul ăsta e monumental de prost – „care” în loc de „pe care” sînt uzul şi norma în vorbirea lui. În plus, este cel mai mare decîtist din politică. Nu se corectează niciodată cînd zice „mai avem decît două luni la dispoziţie”.
Tăriceanu. La fel, „care” în loc de „pe care”. În rest, e ceva mai bine decît Geoană.
Vanghelie. Ăsta nici măcar nu vorbeşte româna, el vorbeşte un soi de vangheleză (subdialect al limbii române). E un fel de Ceauşescu.
Emil Constantinescu. În ciuda faptului ca a fost Rector al Universităţii Bucureşti, are şi el probleme cu acuzativul, deci „care” îl copleşeşte pe legitimul „pe care” şi la el.
Iliescu. Of… omul ăsta vorbeşte fără greşeli gramaticale flagrante. Dar ce folos… după primele 7-8 cuvinte nu mai interesează pe nimeni ce spune, pentru că are marele talent să nu spună nimic în vorbe multe şi legate perfect. Băi nene, dar nimic nu spune! Niciodată! Cred, mai degrabă, ca e schizofrenic, nu prost. Oricum, e mare campion la viclenie şi răutate.
Sorin Oprescu. Ăsta, daca n-ar avea facultate, ar fi din categoria grea a lui Vanghelie. Limba lui română e violată atît de gramatica precară, cît şi de stilul golănesc de a pronunţa. Verdictul meu: prost butuc, dar viclean. Probabil a fost un medic bun cîndva, datorită memoriei.
Termin cu Boc, ca să nu mă înşir pînă în martie.
Emil Boc. Pare decent la început, pentru că nu prea dai ascultare la ce spune o piticanie parşivă şi neputincioasă. Dar… de cînd e PM, trebuie ascultat cu atenţie. Opera lui de prostie este folosirea lui “atît… cît şi…”, din care foloseşte doar prima parte. De exemplu, zice “vom îmbunătăţi calitatea vieţii atît pentru pensionari…” şi dă-i şi dă-i şi iarăşi dă-i, iar atît de necesarul “cît şi pentru…” nu mai vine niciodată. De asemenea, „care” şi „decît” fac parte din normele de vorbire bociene. Sau boccii…
Nimic despre Băse. Deja e un om pierdut, n-are rost să mai dau şi eu în el. Nu e elegant, nu e bărbăteşte să loveşti un om căzut, aşa cum face el.

Borş Cosmic

Întrucît colegul Calulverde (a nu se confunda, în nici un caz, cu penibilul ponei roz) a fost un pic nemulţumit că borşul a fost doar pretextul unei furtuni misogine, revin, cu reţeta borşului cosmic.

Borş Cosmic

Se schiziţionează de la prăvălie (megaimage sau alta) o pungă de zarzavat pentru ciorbă sau supă congelat – sîntem burlaci, ce naiba, nu stăm ca proasta să curăţăm şi să tăiem (da’ să ştii că şi ele tot aşa fac).
Tot de la prăvălie se achiziţionează un pachet de amestec de pui pentru ciorbă – are tot ce e mai bun: spinare, tîrtiţă, aripi… dacă nu se găseşte, sînt bune şi inimi cu pipote (rînze).
Se achziţionează un litru şi jumătate de borş de la o femeie din piaţă. Să fie cît mai acru.

Buun. Acasă:

Se pun 2litri de apă la fiert într-o oală de 6 litri.
Cînd fierbe izgheşti zarzavatul congelat (nu-l dezgheţi, da’ scrie şi pe pungă).
După cîteva minute izgheşti şi puiu’.
Pui sare – nu ştiu niciodată cîtă.
Laşi la foc mic, cu capacul pus vreo juma de ceas şi mai bine.
Acuma urmează să torni borşul, dar înainte de asta, cumnată-mea mi-a zis să pun o lingură zdravănă de bulion – nu ştiu exact la ce e bun, dar ştie ea mai bine.
Ai pus bulionul? Bun, după 4 minute toarnă borşul şi lasă-l să fiarbă vreo zece minute.
Mai pune matale şi nişte patrunjel uscat sau viu tocat (mai greu, că trebuie spălat, ales, tocat etc.).
Gustă – dacă nu-i destul de acru, poţi să pui două linguri de borş magic.
Mai pune şi nişte leuştean uscat dacă găseşti la prăvălie.
Eu am pus şi Oregano (că nu mai ştim să spunem măghiran!!!).
După zece minute dă-i un clocot de 2-3 minute, nu cumva mai mult.

Gata, eşti un om liber!
Umflă-ţi burta, mergi în pula goală prin casă, dă băşini dacă-ţi vine, aruncă-ţi şosetele unde vrei tu, du gunoiul numai şi numai dacă vrei, şi NU UITA! – RÎGÎIE CÎT POŢI DE TARE! – poţi să spui şi „pardon”, aşa, degeaba, de amuzament.