Aitmatov

Cinghiz Aitmatov

Buchinistul meu bătrîn de la piaţă îmi face uneori surprize plăcute. Fără să ştie, de altfel, fiindcă el habar n-are de literatură, iar valoarea cărţilor o măsoara în lei: doi lei, trei lei, cinci lei… e drept că în ultima vreme se obrăzniceşte cînd vede că pun mîna pe-o carte. Dacă ar lua-o altcineva, ar face doi lei, dacă o iau eu, face cinci.

Cartea la vederea căreia mi-au lucit ochii acu’ vreo două luni am luat-o cu preţul obraznic de cinci lei, deşi aş fi fost în stare să plătesc şi 100 (dar asta să nu ştie moşneagul!): Cinghiz Aitmatov – Cîntecul Stepei, Cîntecul Munţilor. E o colecţie de nuvele, dintre care una e aproape roman – „Vaporul alb”.

Îl ştiam pe Aitmatov din fabulosul său roman „O zi mai lungă decît veacul”. L-am regăsit acum, cu aceeaşi plăcere amestecată cu durere nestinsă, mai ales în „Vaporul alb”.

Pe lîngă curgerea atît de lină a naraţiunii (Aitmatov e foarte uşor de citit), pe lîngă plasticitatea fascinantă a descrierilor, personajele lui au o concreteţe inegalabilă. Sînt atît de bine şi de clar definite, încît le vezi chipurile. Sînt puternice, distincte şi tragice fără speranţă. Aitmatov nu dă şanse personajelor lui şi nici nu amăgeşte cititorul în nădejdea vreunui happy-end.

Aitmatov nu e Ilf şi Petrov, ca să ia în băşcălie catastrofalele schimbări impuse de regimul bolşevic şi nu e nici Bulgakov, ca să caute mîntuirea de acelaşi regim în fantastic sau mistic. Aitmatov nu e rus, chiar dacă a scris în rusă, el e kirghiz, şi asta se simte în fiecare frază.

Aitmatov nu zugraveste lumea în culori false. El spune adevărul şi numai adevărul. E trist fără a fi patetic. Blîndeţea narării se izbeşte crunt de duritatea epilogului. Eroii există doar în legendele rostite de bătrînii kirghizi, în viaţa de zi cu zi există numai oameni normali, adică oameni răi, iar imperiul răului îi face şi mai răi.

Deşi nu întrevezi nici o speranţă, nu poţi lăsa cartea din mînă. Pentru că Aitmatov are talentul inegalabil să te facă să vrei să ştii totul, pînă la capăt.

De ce l-au saltat pe Jiji (adevaratul motiv)

Hai să fim serioşi! Urmărire, tamponări, împuşcături şi sechestrare. Vrăjeală!
Am trecut acu’ cîteva zile prin faţa „Palatului” lui Jiji şi am aflat ceea ce nimeni n-a avut puterea să străvadă, adică adevăratul motiv pentru care a fost arestat. Uite cum a fost:

Cum treceam eu liniştit pe Bulevardul Aviatorilor, ziua fiind călduroasa şi foarte însorită, văd o măgăoaie pătrată cu multe brizbrizuri aurite pe pereţi. Arunc o privire fugară şi îmi văd liniştit de plimbare, cu mîinile în buzunare şi plictisit nevoie-mare. Dar… ceva mă lovea în timplă! O lumină orbitoare, imposibil de trecut cu vederea. Cînd mă uit, ce să văd? O ditamai hidoşenia de Isus pe cruce, din aur masiv, cam de dimensiunea unui copil de 12 ani, săltată cu obrăznicie peste gardul năltuţ al palatului, ca să se vadă bine de pe bulevard. O agresiune la bunul simţ, o inutilitate opulentă şi abjectă, un mega-kitsch memorabil, prin care Jiji strigă la trecători: „Băăăăă hahalerelor! Ia uitaţi-vă la mine ce credincios sînt eu, bă! Futu-vă-n cur de păcătoşi, vă sparg cu credinţa mea, vă fut direcţia, în morţii mamii voastre!”.
Atunci am avut revelaţia: procurorii şi judecătorii patriei n-au mai putut răbda agresiunea vizuală de pe ditamai bulevardul bucureştean şi i-au înscenat lui Jiji o frumuşaţă de dosar cusut cu aţă albă. Asta fiindcă nu există în codul penal infracţiunea de prost-gust. Că dacă ar exista, multă treabă ar mai avea buldozerele!

Asta e… acuma, ca sa fie consecvenţi, procurorii şi judecătorii noştri ar trebui să ia măsuri şi împotriva celor care abia aşteaptă să declanşeze avalanşa de „urări” de Paşti ce va urma peste cîteva zile. Stau toţi cu degetelele tremurînde pe tastaturile computerelor şi telefoanelor mobile. Unii nu rezistă presiunii şi încep cu Hristos a înviat încă de sîmbătă. Alţii aşteaptă frenetic ora 0.00 şi se reped cu „Fie ca lumina sfîntă să coboare asupra… bla, bla, bla, pula mea…”, sau „În noaptea sfîntă a învierii domnului nostru Isus… lala la, lala la şi iarăşi pula meaaaa…”.

Deci: mă ofer voluntar să pun la dispoziţia organelor toate abjecţiile astea siropoase care mă vor ofensa acuşica, acuşica, cu numere de telefon şi adrese, în cazul în care le cunosc. Şi de ce aş face asta? Păi… fiindcă toate astea nu-s altceva decît adevărata măsură a făţărniciei, răutăţii, minciunii, lipsei de cultura, de educaţie a oamenilor.
În faţa unei asemenea poezele de Paşti, orice strofă din Luceafărul devine inutilă. Iar asta e o crimă infinită şi un păcat fără de răscumpărare. Zici că-s radical şi nedrept? Da? Ei, atuncea, ia pune mîna şi răspunde la următoarea întrebare: oare cîţi dintre cei care toarnă siropurile astea abjecte mi-ar înapoia geanta cu un milion de euro rătăcită de mine într-un parc? Cîţi? 10%? Nu-i destul. 25%? Nici acum… 100%? Tu mi-ai înapoia-o, chiar dacă ai şti că nu primeşti nici măcar un euro şi nici măcar bani de taxi?... hai, lasă-mă...