Da' voi cu cine votati?

Deşi m-a încîntat fabuloasa campanie a lui Obama, iar pe oamenii din echipa lui i-aş pupa cu foc, eu o să votez cu McCain. Nu pot să suport stînga (fie ea şi stînga americană) şi niciodată nu voi putea avea încredere într-un om de stînga. Voi cu cine votaţi? Votaţi aici, ca să ne alegem preşedintele nostru american. Aştept şi comentarii.

Un foarte bun editorial despre socialism

Am găsit un articol excelent despre socialism, care poate lămuri chiar şi pe cei mai stîngişti dintre noi (doar să ştie citi). Ia de savurează:

http://www.cotidianul.ro/stangismul_triumfator-62386.html

Ora de vară sau de ce sîntem tîmpiţi şi o acceptăm

Avem obiceiuri de slugă. Daca îi vine cuiva cu putere de decizie o idee, fie ea şi tîmpită, ne supunem toţi, mai cu cîr, mai cu mîr, uneori cu entuziasm.
În cazul orei de vară chiar n-avem încotro, că dacă hotărăsc cîteva zeci de guverne din Europa şi de peste ocean, se trece la ora de vară şi gata. N-ai cum s-o ignori, pentru că trenul pleacă la o anumită oră, avionul la fel, firmele îşi deschid birourile tot aşa.
Dar, slavă internetului, avem posibilitatea şi libertatea de a spune măcar cît de idioată e ideea asta cu trecerea la ora de vară şi înapoi la ora normală. Şi avem şi privilegiul oferit de libertate de a fi combătuţi. Perfect!
Deci: eu consider că trecerea la ora de vară este o mare tîmpenie. Ideea îi aparţine lui Benjamin Franklin. Toată lumea e bulversată cel puţin două săptămîni (părerea psihologilor). Organismul omului se adaptează greu schimbării, apar nervozitatea şi stresul, care au drept urmare o scădere a capacităţii de lucru, a atenţiei, toată lumea întîrzie la lucru, deci scade productivitatea muncii. Toată lumea se plînge de oboseală, nimeni nu reuşeşte să adoarmă mai devreme cu o oră ca să se scoale mai devreme cu o oră etc.
Hai să-ţi spun ce-am păţit eu: fiind un privilegiat al sorţii (nu am un job cu oră fixă, nu trebuie să mă arunc în trafic ca să ajung la birou) n-am asemenea neplăceri cînd se trece la ora de vară. Dar am păţit o chestie stranie, acum doi ani, cînd s-a revenit la ora normală. Eram o persoană foarte matinală şi îmi plăcea tare mult chestia asta. Să te scoli dis-de-dimineaţă şi să-ţi faci plimbarea cu ciinele pe răcoare e minunat. Paradoxal, în dimineaţa duminicii cînd s-a revenit la ora normală, m-am trezit foarte tîrziu, pe la vreo 9, adică ca şi cum ar fi fost ora 10, ora de vară. Şi de-atunci, din ziua aia, s-a dus naibii şi trezitul meu cu noaptea-n cap, şi s-au dus plimbările mele matinale pe răcoare.
Sînt şi ţări care nu trec la ora de vară: China şi Japonia sînt doar două dintre ele. Probabil ca guvernanţii acelor ţări au bunul obicei de a gîndi cu capul. Probabil că au pus mîna pe un calculator de buzunar, aşa cum am făcut şi eu, şi au calculat: o oră pe zi, 182 de zile pe an, cu 10 ore de iluminat public pe zi, vine 10% economie pe vară. Pe an se împarte la 2 şi rezultă 5% economie la ilumunatul public. Consumul pentru iluminatul public este de 1,1% !!! din tot consumul unei economii. 5% din 1,1% vine 0,055%. QED. Nu merită. Pur şi simplu nu merită. De fapt e o uriaşă tîmpenie din cauza căreia miliarde de oameni suferă fără rost.
Abia asta ar fi o cauză pentru care m-aş înrola să militez, chiar dacă, repet, nu mă afectează direct, ca pe toti ceilalţi.

Mai la vale îţi dau un link spre documentare, ca să vezi că nu bat cîmpii cu graţie.

http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/energie/a08/energie08r08.pdf

P.S. - Ideea îi aparţine lui Benjamin Franklin, tocmai din 1784, ca dovadă că şi geniile pot fi tîmpite uneori, dar şi ca dovadă pentru influenţa pe care o au. De fapt Franklin se referea la consumul de ulei pentru iluminat, care, de bună seamă, la vremea aia avea o pondere mai însemnată în consum. Adevaraţii tîmpiţi suntem noi.

Spiritul gregar de stînga sau degeaba eşti prost dacă nu eşti tare prost

Cu cît se adună mai multă lume în jurul unei idei, cu atît mă feresc de ideea şi de oamenii respectivi. Ceva nu e în regula cu militantiştii de orice fel. Dar cei de stînga bat recordurile de prostie şi de ignoranţă.
Acu ceva vreme am tot primit massuri pe mail şi pe YM, cu o „acţiune” ecologistă, la care unii au pus botul fără să clipească. Era aşa: trebuia să stingem lumina şi să scoatem din priză orice aparat pe 17 septembrie, de la 21.50 la 22.00, toţi. Şi ni se promitea o revelaţie în ce priveşte poluarea, aerul curat, economia de curent, bla-bla etc.
Am pus repede mîna şi am calculat. 10 minute dintr-un an înseamnă exact 0,0019% economie de energie electrică, adică un căcat cu mac. Numai că mai e un aspect la care dragii de ecologişti nu s-au gîndit, că n-au cu ce, sireacii: dacă, prin absurd, toată lumea ar fi cretină şi ar face aşa ceva, tot sistemul energetic ar intra imediat în colaps. Un asemenea şoc cum este deconectarea simultană a cîtorva milioane de consumatori ar produce o cădere bruscă a frecvenţei, mult sub 50 Hz. Imediat intră în balans tensiunea şi toate sistemele de protecţie automată încep „să dea afară”, cum zic energeticienii. Adică s-ar produce o pană de curent gigantică, pentru remedierea căreia ar fi nevoie de zile întregi, aşa cum s-a întîmplat în America acum cîţiva ani, dar la o scară mult mai mare. Deci: semafoare, gări, aeroporturi, spitale, computere – out! Mii de accidente, cu mii de raniţi şi morţi, ce mai, război curat. Nu mai zic de lipsa de informaţie, care duce în cîteva minute la panică, jafuri şi mai zi şi tu mai departe. O situaţie la care teroriştii visează frumos în somnul de după şedinţele de antrenament.
Şi chiar m-am gîndit îndelung dacă e vorba pur şi simplu de imbecilitatea ecologiştilor, sau de un atentat terorist în toată regula?

Mai nou, o altă stupizenie face vîlvă pe net şi chiar în presă. Cică să nu alimentăm cu benzină sau motorină timp de trei zile. Nici nu mă mai obosesc să comentez efectele pe care le-ar avea asupra economiei o asemenea aplicare a idioţeniei. E grele cu capul la băieţii ăştia, care nu-s în stare să citească printre rînduri şi să priceapă că e un atac împotriva guvernului, care taaare mai miroase-a Cotroceni. De fapt duhneşte.
Războiul informatic este aprig, ca orice alt război. Diferenţa e că la razboaiele alea cu tancuri şi tunuri nu prea se înghesuie lumea la biroul de înrolare, în vreme ce războiul informatic îşi găşeste soldăţei peste tot. Cine mizeză pe prostie are o resursă uriaşă şi strînge ditamai armata.

Beggar

L-am văzut cîteva zile alergînd buimac prin cartier, cerşind o bucată de pîine mucegăită de pe la oamenii care caută prin tomberoane. Trecea strada printre maşini, ţinindu-şi în sus piciorul stîng din spate. Costeliv ca un ţambal, cu ochii înspăimîntaţi de ceea ce i se întîmplă, a venit şi la mine cînd l-am chemat. L-am mingîiat pe bot şi pe frunte şi am plecat mai departe cu Cara, frumoasa şi mîndra mea dogăriţă albastră. Cît m-am dus pînă la alimentara şi înapoi mi-a încolţit un gînd… şi l-am căutat pe la tomberoane. Nu mai era. Şi mi s-a rupt inima de remuşcări că nu l-am luat atunci.
Au mai trecut cîteva zile. Toată vremea asta m-am tot uitat pe străzile din cartier, poate-l văd.
Alaltăieri, iată-l! Trecînd iarăşi strada în trei picioare, mai costeliv şi mai flămînd. Alerga spre salvatorii lui vremelnici, căutătorii prin tomberoane. M-am dus repede şi i-am întrebat al cui e. „Al nimănui, domnu’…”. „Bine, îl iau eu şi-l duc la doctor şi îi dau de mîncare şi o sa am grijă de el”. Li s-a luminat faţa bieţilor oameni: „I-auzi, mă, a zis domnu’ ca-l ia el şi-l duce la doctor şi ii dă de mîncare. Să vă dea dumnezeu sănătate, domnu’!”.
I-am scos zgarda Carei şi i-am pus-o lui la gît. Nu s-a împotrivit deloc, doar un pic cînd am dat să-l iau de lîngă oamenii străzii. S-a uitat la ei şi parcă le-ar fi mulţumit pentru bucăţile de pîine care l-au ţinut in viaţă timp de… cine ştie… o lună, două…
L-am dus la doctor, i-a facut radiografie, i-a facut o incizie la infecţia de la piciorul stîng, injecţii, i-am cumparat zgardă şi lesă şi i-am dat mîncareeeeee, multă mîncareeee!
Dar… primul lucru pe care l-a făcut cînd a intrat în casă… şi-a băgat capul cu totul în castronul cu apă. Era rupt de sete!
I-am facut acte şi i-am dat şi nume. Pentru că prima oară cînd l-am văzut cerşea de la cerşetori, acum poartă cu mîndrie numele Beggar! Il strigăm Beggy, dar înca nu ştie să răspundă. Vine la fluierat, fiindcă este un minunat ciine de vînătoare, un brac german cafeniu.
Doctorul mi-a spus că e o obişnuinţă ca vînătorii să-şi abandoneze în stradă cîinii care nu le mai sînt folositori. Beggar avea o infecţie la o articulaţie şi nu mai putea alerga la vînătoare… dacă aşa a fost şi în cazul lui, mi-ar face o mare placere să îndes vreo trei-patru cartuşe pentru mistreţ în ţeasta acelui vînător, ca şi în ţeasta tuturor vînătorilor „sportivi”, terminînd cu cel dintîi dintre ei, ştim noi care.
Acum stă în pat, lîngă Cara. Şi îi va fi bine.

Pensionari, vă ordon: Treceti Styxul!

E frig. E frig de vreo lună. Caloriferele… reci.
De ce sînt reci caloriferele? – am întrebat-o pe administratora blocului.
Hehe – zice ea – au dat aştia de la CET drumu’ la căldură, dar eu m-am dus şi am închis de la subsol, doar nu-s nebună să las căldura în bloc!
De ce, doamnă, aţi închis? Căldura e bună.
Păi… fiindcă în bloc sînt mulţi pensionari, care nu vor să dau drumul la căldură.
Da, doamnă, dar acum caloriferele se pot închide. Cine nu vrea căldura în casa lui, închide caloriferele şi gata…
Ei, nu-i chiar aşa – zice administratora – că trebuie plătite şi ţevile care traversează apartamentele, şi pensionarii nu vor.
Bine, doamnă, dar eu stau cu trei calorifere electrice în casă, voi plăti curentul cît toată căldura pe tot blocul.
Ei, asta e, dacă aveţi bani de calorifere electrice…

Şi uite-aşa, nu se mai termină niciodată cu pensionarii aştia. Preferă să stea în frig şi să se îmbolnăvească şi dup-aia să ia cu roaba medicamente compensate din banii mei şi ai tăi, cititorule. Dar crezi că ei chiar stau în frig? Nu, dragă, nu chiar în frig total. Ştii ce fac nenorociţii naibii? Stau cu gazele aprinse la aragaz, pe care le plătim la comun. Adică eu plătesc curentul ca să mă încălzesc, eu le plătesc şi gazele pe care ei le consumă, eu le voi plăti şi ajutoarele de încălzire la iarnă.

Ştiu că sună cinic, şi chiar este: abia aştept să scap de generaţia asta ratată şi imbecilizată. Toată viaţa le-am plătit cîte ceva: apartamentele pe care le-a vîndut Petre Roman către chiriaşi la preţul unui televizor color (îşi mai aduce aminte cineva anii 90?) tot eu le plătesc, pentru că diferenţa de preţ între 100.000 de lei din anii de atunci (cam cinci salarii) şi preţul real de cîteva zeci de mii de dolari trebuie scoasă de undeva, nu? Milioanele de tone de cornier din care au fost făcute renumitele glassvanduri în toată patria au fost furate din fabrici şi uzine. Cine plateste? Eu, bineînţeles. Taică-meu are un arsenal de scule şi piese şi şuruburi şi cîte şi mai cîte, cărate în ani de zile din uzina în care lucra. La fel şi alte milioane de pensionari, foşti lucrători în fabrici şi uzine. Cine plăteşte miliardele de dolari cărate acasă în toată ţara? Eu…

Chiar m-am săturat. Vreau să nu-i mai văd, să nu-i mai aud, sa nu mă mai fure pe faţă, afişînd privirile alea de oameni necăjiţi.
Nu mai pun că au votat atîta amar de vreme pe Iliescu şi feseneul lui, adică stagnarea şi înapoierea, furîndu-mi şi în felul ăsta vreo 15 ani din viaţă.

Pensionari, vă ordon: Treceti Styxul! Plătesc eu luntraşul…

Sfinta Parascheva si politistul Zen

Draga, azi m-am gindit sa postez o scriere a prietenului meu D care, iesean fiind, a trait din plin panarama care se intimpla anual la Iasi cu ocazia Sarbatorii Sfintei Parascheva, cind sute de mii de oameni se imbulzesc pe strazile Iasilor si isi ruineaza sanatatea, dormind sub cerul liber la 5 grade celsius, ca sa ajunga sa se roage la Sfintele Moaste pentru... sanatate. Azi nu voi vorbi de prostie, de fanatism, de caca maca, ci doar va voi lasa sa savurati Iasii in sarbatoare, vazuti prin ochii prietenului D. Iaca:

Iasi. 15 octombrie 2008. Sarbatoarea Sfintei Parascheva la Catedrala Mitropolitana. Sute de mii de pelerini se afla in oras imbulzindu-se pretutindeni. Obiecte inutile in vitrine prafuite pe stradute altadata pustii sunt acum privite de mii de ochi zilnic. Mancare gatita la tarabe improvizate: carnati, mici (un fel de carnaciori batrani, in pielea goala). Dimineata, mii de cuiburi umane abandonate; adica acele locuri ciudate de pe asfalt, aflate in locuri mai ferite, unde nu stii de ce si cum dar esti sigur ca peste noapte a dormit un om: o dara cat palma de lichid misterios care nu se mai usuca niciodata, niste hartiute, o carpa nedefinita, praful ordonat concentric ca faina de sub turta sau ca pilitura de fier magnetizata de un fenomen rotatoriu... Cainii urbei sunt stupefiati iar boschetarii umbla cu o aroganta ranita, ca niste specialisti ignorati: ei sunt cunoscatorii, campionii locuitului 24 din 24 pe strada: pelerinii? Niste amatori. Sa nu pleci o saptamana din "centru" nu e usor. Plimbaretii de duminica au rutine simple, scurte. Dar ei! Ce perioade vaste definesc evolutia lor! Obiectele care produc, laolalta, notiunea de oras sunt pentru ei simplul si imensul mobilier al unei garsoniere de dimensiuni cosmice.
In spatele unui chiosc de placinte s-a starnit un micro-Coliseum ad-hoc: patru caini neverosimil de diferiti unul de celalalt ca aspect au atacat un domn in costum negru si pantofi prafuiti care se apara stangaci cu geanta si o sacosa plina cu poze. Cativa boschetari tineri si svelti privesc sarja insiruiti pe jos la perete si respirand urgent din pungile cu diluant. Un caine mic ataca cel mai serios, la picioare; ceilalti latra excentric, calm, profesional: stiu din experienta ca nu se vor putea niciodata hrani din carnea celor pe care ii vaneaza curent pe potecile inflamate ale metropolei.
E miercuri dimineata, dar cetateni stanjeniti umbla printre tarabele negustorilor ambulanti cu priviri de chiulangiu: ar trebui sa fie la munca dar au iesit in toiul zilei in oras pentru ca e sarbatoare si pentru ca planuisera sa iasa "pe la un miercuri". Nu le e foame, dar stiu ca trebuie sa consume mici si sa bea bere. Multi nu au baut bere de luni de zile, altii nu beau bere dimineata, dar astazi depasesc cu totii de nevoie acest post natural si, asezati pe banci de lemn in larga terasa luminoasa, introduc in sila sub nasurile in forma cifrei 4 materie nutritiva tratata termic discutand despre iminenta crizei economice declansate cu ceva timp in urma.
Un politist de circulatie munceste la o problema pe care nu o va rezolva niciodata. Oricate masini elibereaza din gheara intersectiei, fluviul nu seaca. Placutul sentiment de implinire nu-i este dat sa-l simta. Si chiar daca o clipa-i dispar din perspectiva masinile, degeaba: e suficienta una in plus, intarziata, sa-nlocuiasca pacea instaurata. Fluviul formeaza o bulboana in jurul lui. "De ce sa dirijez?" se intreaba el. "Cati din cei care trec pe aici au cu adevarat un motiv serios sa se imbulzeasca? Si daca au un motiv serios: este el cu adevarat serios? Ce criterii folosim? Sunt ele comune si mai ales: sunt conforme cu criteriile adevarului obiectiv?" Nu fac ironii, acestea sunt intr-adevar ganduri aparent complexe pentru tartacuta unui politist de circulatie, dar nu va lasati inselati: un gand profund trece foarte usor printr-un cap simplu si foarte greu printr-o tastatura complicata. "Nu cumva... nu cumva, de fapt, ei nu merita sa fie dirijati? Nu cumva drumul lor e gresit si eu li-l usurez? Nu sunt eu aici un ospitalier Cerber care cu absorbanta indemanare si rutinat sistem fluidizez o prabusire pe neagra poteca cu miros de pene arse??? Sa-mi bag pula daca nu!" striga in gand politistul si lasa deodata mainile in jos, ca dupa o crima pasionala. Isi aminti un citat din Alvin Toeffler: "Civilizatia moderna e o masina care se indreapta cu viteza maxima si acceleratia blocata spre prapastie si ocupantii se bat intre ei pentru locurile din fata". "Va fi si un proces de la Nuernberg pentru contraventii marunte!!! Acolo voi da si eu seama", gandi speriat politistul. Uniforma lui scrobita ascundea un trup tanar si proaspat de efeb din care abureau deopotriva dorinte si ganduri, spaime si tupee. In jurul lui masini intrebatoare il asteptau sa gesticuleze conform conventiei de toti stiuta. Dar el se oprise, se afla in sezut, cu picioarele incrucisate, cu palmele deschise in sus, sprijinite pe genunchi. Inchise ochii si in jurul lui, ca in jurul oricarui om care a devenit Zen, lumea incepu sa se ordoneze concentric, in cercuri din ce in ce mai largi, pana cand insesi marginile salbatice ale Universului se simtira convocate la o intrunire geometrica obligatorie.
In plin centru de pelerinaj crestin, un politist intrase in Zen! Evident ca a fost imediat inlocuit si convocat la sectie unde a venit in acelasi costum albastru, dar in picioarele goale si cu o ghirlanda de flori rosii in jurul grumazului. Era de-acu-nainte deasupra mustrarilor...

Iasi, urbe vibranta, centru spiritual! Mecca a crestinilor, Tibet al islamistilor, Roma a buddistilor, slava tie!
In jurul unui chiosc de placinte, asfaltul e plin de poze color infatisand oameni pe care nu-i cunoaste nimeni.

Nu e uşor să fii prost

Cine nu recunoaşte că a fost prost în viaţă e un mare dobitoc. Eu am fost prost de mai multe ori, şi recunosc cinstit. În definitiv, recunoaşterea propriei prostii e o recuperare a inteligenţei, si e mai bună decît o spovedanie la un popă pe care oricum nu-l interesează decît cu cine te-ai mai… si cu cine nu te-ai…

Deci… am fost de multe ori prost în viaţa mea, dar de două ori am fost atît de prost, încît chiar şi eu mă minunez.

Prima oară măcar aveam scuza că eram copil. Uite ce-am făcut: aveam vreo nouă sau zece ani şi eram la munte în excursie. În timpul unui urcuş destul de abrupt, prin Bucegi, aflîndu-mă în fruntea grupului, am văzut o piatră mare, cam de vreo 5 kile şi rotundă, numai bună de rostogolit pe povîrnişul abrupt. N-am stat pe gînduri nici măcar trei secunde. Am dislocat-o şi i-am făcut vînt la vale, ca să văd pînă unde ajunge. A ajuns departe şi doar o mare minune a făcut ca nici unul dintre cei care mă urmau sa nu fie lovit sau, cine ştie, poate chiar omorît. E drept că strigau toţi, cît îi ţineau plămînii: „fereşteeeeeee, vine bolovanuuuuu’!”

A doua oară nu mai aveam nici o scuză. Aveam 30 de anişori şi eram în Ungaria, unde lucram într-un camping cu piscină. Şi, cum tundeam eu iarba cu mare drag, numa’ ce dau peste o sticlă spartă de Coca-Cola. Îşi mai aduce aminte cineva că, înainte de 1989, circula un mit cum că sticlele de Coca-Cola (spre deosebire de cele de Pepsi) ar fi incasabile? Ei bine, în mare prostia mea, ţineam în mînă sticla aia gata spartă de Coca-Cola şi mă gîndeam: „ia să văd eu dacă e adevărat că e incasabila”. Încă odata – sticla era gata spartă. Şi, nici una, nici două, unde nu ţi-am izbit-o de un pietroi, chiar lîngă piscina pe lîngă care alergau puişorii de nemţi în picioruşele goale, de s-a împrăştiat în sute de cioburi mici, mici, mici şi tăioase. Bineînţeles că am fost şi uimit că mitul nu era adevarat (adică că era doar mit) şi bineînţeles că am stat în patru labe vreo două ceasuri ca să adun cioburile dintre firele de iarbă.

Ei, cam astea ar fi cele mai mari dovezi de prostie pură din viaţa mea. Dacă aveţi asemenea dovezi despre propriile prostii, vă poftesc să le băgaţi la comentarii, fără frică. Odată ce recunoşti e mai uşor de trăit, promit.

De ce nu ascult muzica (o postare cam lunga, ce-i drept)

Am ascultat muzica la viata mea cit altii in sase vieti. Am cintat muzica la viata mea cit altii in noua vieti (ma refer la cintatul pe scena, in fata unui public, nu la cintatul sub duş). Asa ca imi adjudec dreptul, in cunostinta de cauza, sa judec muzica si pe cei care o fac.

Primul motiv:

Pretul. In vremurile vechi muzica nu era asa, pentru oricine. Era numai pentru alesii soartei, care aveau destui bani ca sa plateasca ori o trupe de menestreli iscusiti, ori, mai tirziu, pe marii muzicieni care parazitau curtile boieresti, regesti sau imparatesti. Alesii astia nu degeaba erau alesi, mai stiau si ceva carte, mai aveau si ceva cultura si gusturi. Pulimea zdranganea prin piete sau pe la hore (la noi). Mersul adevaratei arte muzicale insa era dat de oamenii cu bani.

Cu timpul muzica s-a ieftinit, iar aparitia patefonului si a radioului a facut-o accesibila oricui, la preturi din ce in ce mai mici. Si cum al de plateste zice si ce fel de muzica ii place, uite-asa gustul muzicianului a ajuns pe locul doi, sau chiar trei, dupa al pulimii si dupa al producatorului. Acum muzica nu se mai face dupa gustul Imparatului Iosif al II-lea, ci dupa gustul milioanelor de Vasile, Gheorghe, Titi sau Gigi. Ei sint imparatii anonimi care ne dicteaza gustul muzical si adevarul e ca, laolalta, au mai multi bani decit toti imparatii la un loc. Asadar, traim vremuri de hiper-inflatie muzicala.

Situatia a devenit si mai tragica odata cu aparitia computerului, care a dat pe piata si milioane de „artisti”. E simplu sa faci muzica: daca-ti merge mina pe butoane, nu mai trebuie decit sa-ti pui un „DJ” in fata numelui si esti artist. Un microfon rezonabil, o placa de sunet de 300 de euro (nu neaparat) si gata, iesi pe piata. Si o sa ai o surpriza placuta: destui vor baga mina in buzunar (linga pula adica) sau in poseta (linga ruj) si vor scoate trei sfanţi ca sa te cumpere.

Alt motiv:

Versurile. Da, versurile care vin odata cu muzica sint, de cele mai multe ori, imbecile. De la “te-am iubit, m-ai uitat, de ce oare m-ai lasat” si pina la logoreea atit de infatuata dar atit de apreciata a celor de la Parazitii. Apropo de panaramele astea de adevarati paraziti (cu sensul de parazitare a bunului gust): vulgaritate vinduta pe post de intelepciune, agresivitate jignitoare fata de alti cintareti (cind ei insisi habar n-au de fapt sa cinte), lipsa totala de muzica in “aranjamentele” lor orchestrale, mesaj stupid cica social (haida-de!). Daca asculti cu atentie ce se intimpla in hip-hop, vei baga de seama cit de mare este asemanarea de mesaj cu manelele. Aceleasi teme, aceleasi temeri, aceleasi nazuinte. Nu intimplator, acu citiva ani, auzeam de la vecinii de deasupra manele ziua si hip-hop seara (tatal si fiul, acelasi singe, se torturau pe rind cu aceleasi mesaje, doar pe un format muzical diferit). Ieri chiar am auzit pe strada, din masina unui tinar parcata cu portierele deschise, un gen care mi-a dat dreptate: manele amestecate cu hip-hop. Dimensiunea perfecta a timpeniei umane, masurata la micron. Cartile lipsa din cap lasa loc unor gauri nerge, negre, negre.

Alt motiv:

Dansul. Dansul, fratii mei, este expresia cea mai hidoasa a dezabuzarii umane. Sub pretextul sau scuza ca muzica te indeamna la miscare ritmata, milioane de nechemati se balangane noapte de noapte in cluburile din intreaga lume, scot la iveala animalul din ei, in cautare de alte animale cu care sa se acupleze. Ce sa-ti bati capul sa-i reciti distinsei domnisoare o poezie, sau sa-i pomenesti de vreun autor care te fascineaza si care ti-a schimbat viata, la ce bun? E asa de usor sa te duci in club, sa dai peste git vreo doua sute de Jack si sa dai din ciolane, cu cit mai dizgratios, cu atit mai apreciat, sa arati adicatelea ca esti senzual, bun in pat, macho, ca ai cu ce, bai! Dau un sfat gratuit doamnelor si domnisoarelor: dragele mele, n-o sa gasiti futac mai bun decit ala care stie spune niste vorbe potrivite, ala care scrie sau creeaza ceva, orice. Printre dansatori o sa gasiti numai neputinciosi care in loc de pula au un al douazecisiunulea degetel. Triste figuri ale futaiurilor esuate, ale ejacularilor precoce, viitori clienti ai cabinetelor de sexologie si consiliere de cuplu. Iar distinsilor tineri domni care vor fi citind aceste rinduri le zic asa: cu cit domnisoara se zbantuie mai tare pe ringul de dans, cu atit e mai dispusa sa „si-o traga” cu oricine, oricind si oricit. Si o va face, tenace si precis, chiar daca va fi devenit nevasta vreunuia dintre domniile voastre. Daca va doriti o asemenea nevasta, alegeti-va una dintr-un club.

Penultimul motiv:

Celebritatea. Muzicienii (artistii, in general) au devenit vedete. De la menestrelul de alta data, umil in purtare si grandios in creatie, pina la „starul” de azi, care umbla cu bodigarzi, cu avion personal e cale lunga. Dispretul cu care priveste in jos spre milioanele de nemernici care-i ingroasa contul in fiecare clipa il rupe de realitate si il rupe si de filonul adevarat al muzicii. De-aia multi dintre marii muzicieni pop au clacat: Janis Joplin, Jimi Hendrix, Elvis Presley si multi, prea multi altii.

Ultimul motiv:

O discutie pe messenger cu prietenul meu D se constituie in ultimul motiv pentru care nu ascult muzica.

Diclaimer1: violenta din discutia de pe messenger e doar verbala. Niciunul dintre noi nu ar trage cu arma si ambii avem regrete si cind trebuie sa plesnim o musca cu pliciul.

Disclaimer2: sa nu creada careva ca nu mai ascult muzica deloc. Mai ascult, dar rar, si numai dupa ce cintaresc mult si bine daca merita sau nu. E un fel de a-mi proteja neuronii slefuiti in lungi nopti cu cartea-n mina, sau in lungi auditii de muzica edavarata.

Disclaimer3: va dau si un link spre muzica de calitate, cu vorbe, deci cu mesaj.

Dicutia de pe mess o redau mai la vale:

Despre manele si despre muzica cu D

D: ritmul asta de manele sa stii ca e foarte foarte interesant de studiat
D: teoria mea este
D: urmatoarea
D: e un ritm care bate in palierele instinctuale
D: in subconstient
D: spre deosebire de mozart
D: care dezvolta mansarda
D: iar versurile
D: isi gasesc in muzica asta
D: un vehicol care le duce pana acolo unde se imprima cel mai bine
D: imagineaza-ti versurile ca pe un mesaj simplu, cu tinta clara, transportat unde trebuie in cel mai eficient mod cu putinta - pe muzica
D: ca asta e muzica, un vehicol
D: initial nu era asa
D: circula singura
Eu: da, asa e
D: dar au descoperit unii ca poate fi incarcata cu mesaje
D: si alea ajung mult mai departe decat discursul verbal simplu
D: si acum o utilizeaza ca mijloc, nu ca scop
D: muzica cu versuri logice e un hibrid care descalifica muzica de la scopul ei primar, de armonizare interna
D: in teoria artei se spune ca muzica e forma perfecta deoarece transporta mesaje 0 (zero)
D: si de aceea ramane deschisa la interpretari multiple
D: cum sta bine unei opere dechise
D: sa -ti ofere libertatea
D: ca asta e arta
D: un mod de a te face liber intr-o lume plina de necesitati
D: ei, cand apar versurile
D: vine ala de le-a facut
D: si zice
D: gata cu sensurile multiple
D: acum vei primi sensurile mele
D: si incepe sa-ti spuna:
D: iubeste, fii bland si generos etc.
D: sau
D: lupta, sacrifica-te
D: sau
D: uraste, dezbina, distruge
Eu: numai eu nu-ti spun nimic cu musicamara
D: si uite-asa, cand s-au nascut versurile cantate a disparut muzica
D: pai da
D: musicamara e o recuperare a muzicii
Eu: dadadaaaaaa
D: deci de aia manelele aluia sunt o pecingine
D: un cancer
D: pentru ca un tigan idiot
D: si agresiv
D: alege ce trebuie sa intre in subconstientul poporului
D: asa ceva nu numai ca e inacceptabil
D: e mai presus decat o infractiune grava
D: e un pericol la adresa umanitatii, ar trebui impuscat on sight
D: fara avertismente
D: ca pe alienii aia rai
D: pentru ce el e mai nociv decat un razboi
Eu: ma bag si eu in pluton
D: serios, fara exagerare
D: nicolae guta distruge ceea ce cladesc sute de mii de invatatori, parinti, profesori
D: e un challenger la bugetul de educatie
D: e ca o picatura de pelin intr-o prajitura
D: ieftin, da fute tot
Eu: da
Eu: subscriu 400%
D: aia se lupta pt buget mare la invatamant si cultura
D: ar castiga mai mult daca l-ar cauta pe asta si l-ar linsa
D: eu as accepta un an cu buget zero la astea 2 ministere dar fara manele
D: ar fi mai +valoare
nu e un fleac, si calul troian era mic fata de catamai troia

http://www.youtube.com/watch?v=AWl45J8XI-E&feature=related