Cafea fierbinte

Am fost 4 ani profesor. La ţară. Navetist. În secuime. Într-un sat românesc vai de capul lui.
Aveam un coleg, învăţător, care-şi bea cafeaua dupa un obicei straniu. N-am văzut aşa ceva nici pînă atunci şi nici de-atunci încoace.
Cu cafeaua era poveste mare pe vremea aia, înainte de ‘89. Fiindcă nu se găsea în comerţ, puneam mînă de la mînă şi cumpăram o pungă de cafea, foarte scumpă, pe care o aduceam eu de la studenţii străini din Iaşi (chiar aşa, îşi mai aduce aminte cineva cît costa o punga de 250 g de cafea pe vremea aia? 300 de lei, fraţi români, adică o zecime dintr-un salariu bun, de inginer). Tot eu mă ocupam cu făcutul cafelei, în pauza mare, de la ora 10.
Florin, domnu’ învăţător, mă ruga să-l chem la cafea imediat ce era gata, adică cînd era foarte fierbinte, chiar dacă el mai zăbovea în clasă. Aşa că… făceam cafeaua şi, cînd era gata, dădeam fuga la clasa lui, îl strigam şi venea în fuga mare. Îi turnam în ceaşcă cafeaua clocotită, el apuca ceaşca în secunda următoare şi o dădea peste cap toată într-o clipită. Aşa-i plăcea lui cafeaua, clocotită. După care tragea în piept vreo trei ţigări Carpaţi fără filtru, una dupa alta.
Asta era plăcerea lui şi nu catadicsea să răspundă de ce. Doar… „aşa-mi place mie”.

Tu cum bei cafeaua? Răcoroasă, caldă, clocotită? Bagă vot.

Cu doaga sărită prin lume

Un american de rînd, să-i zicem Smith, stătea într-o bună zi pe budă, chinuit de-o constipaţie cosmică. Şi, cum statea el aşa şi se scremea fără nădejde, iată că intră în casă prietenul lui de pahar şi-l strigă: „Joe, I’m here! I brought the beer too!”. La care omul meu, grăbit sa bea bere cu prietenul său, face o sforţare supremă, insuficientă pentru binecuvîntata defulare, suficientă însă pentru a-i plezni un vas de sînge din creier – numit popular doagă. Cazul, relatat pe Discovery or smth., e cît se poate de real, chiar dacă ce urmează frizează irealul.

Şi urmează aşa: odată întors din spital, după operaţia salvatoare, omul meu îşi descoperă un talent nefiresc pentru un biet instalator, fie el şi american: se apucă de pictat cu frenezie, realizează nişte opere unanim apreciate de critici şi de cumpărătorii cu bani. Ce mai, devine unul dintre pictorii contemporani de mare clasă.

Trecînd peste aspectul tragi-comic al întîmplării, remarc că un artist are, clar, o doagă sărită, că altfel nu se cheamă artist. Ori din născare, ori ca urmare a unei scremeri supreme pe budă. Pe aştia cu doaga sărita îi recunoşti din prima. Fac lucruri remarcabile, care dau plăcere şi frumuseţe şi adună aplauze. Pe ăilalţi îi recunoşti iarăşi din prima: sînt oameni obişnuiţi, nechinuiţi de talente, care-şi trăiesc cinstit traiul şi-şi mănîncă tihniţi mălaiul.

Mai sînt însa şi unii care, deghizaţi în posesori de doage sărite, se chinuiesc să arate cu orice preţ că doaga lor e sărita cel mai departe. Îţi dau azi numai două nume. Dar bagă de seamă ca s-ar putea sa nu fii de acord cu mine, ceea ce nu mă deranjează în principiu, doar te rog sa ţii cont de metoda pe care o folosesc eu ca să-i scot din impostură şi să-i arăt în goliciunea lor. Metoda e infailibilă şi e aşa – impostorii au tendinţa de a exagera orice manifestare, în ideea că omul de rînd se lasă păcălit de cantitate. Principiul lor este ăsta: nu ştiu să cînt, lălăiesc sau rag, nu am nimic de spus, bag ceaţă şi mă scălîmbăiesc. Şi acum cele două nume, care se bucură şi de ceva popularitate: Ada Milea şi Tudor Chirilă.

Ei, dragă, dacă vei fi ascultînd cu luare-aminte la ce (nu) au oamenii ăştia de spus, vei băga de seama că mai au amindoi muuult de stat pe budă pîna cînd să le sară doaga cu adevarat şi să nu mai fie nevoiţi a umbla cu doaga vopsită.

P.S. – la ultima cîntare pe care am prestat-o în faţa unui public excelent, cunoscător şi ascultător, Ramona mi-a atras atenţia că la prima piesa am fost cabotin. Am recunoscut pe loc, ce să fac, avea dreptate. Neavînd doaga destul de sărită am exagerat un pic, în dorinţa de a capta mai repede publicul. Am lălăit şi am ras. De la a doua piesă doaga mi-a sărit de la sine şi recitalul a fost superb, fără să fie nevoie să exagerez sau să mint.
Şi încă o chestie: pe ăla care a profitat de întuneric şi mi-a furat căpăcelul de la bateria de la doza de la chitară îl bag în pizda mă-si definitiv şi ireversibil!...

Ţiganii

Îi urîm pe bună dreptate. Sînt răi, nespălaţi, gălăgioşi şi agresivi, cei mai mulţi dintre ei.
Îi urîm şi pentru că sînt altfel decît noi – mai tuciurii şi cu fizionomii specifice. Se ştie ca oamenii nu prea acceptă diferenţele.
Au acaparat abuziv numele rom (sau rrom – ce aberaţie!), care se confundă atît de uşor cu român. Aşa ne fac de rîs in toata Europa, iar mai nou de groaza Europei, de parcă n-am avea noi, românii, destule bube-n cap. Comit jafuri, omoruri, violuri, ce mai, e prăpăd… peste tot se aude „românii au facut, românii au dres” etc. Cea mai nouă isprava în Italia e un viol comis de nişte români pe care-i cheamă nici mai mult, nici mai puţin decît Alexandru Isztoika Loyos şi Racz Karol. Ce mai la deal, la vale, ţigani ungureşti, de pe la noi…
M-am gîndit de multe ori de unde vine inadaptarea asta sinistră a ţiganilor. Am citit, m-am documentat, am reflectat şi uite ce cred eu:

Oamenii aştia nu au fost niciodată liberi vreme de aproape 1000 de ani. Au fost aduşi cu anasîna din întunecimile Asiei, mereu sub cîte un alt neam, ca robi. Odată ajunşi în Europa au foste percepuţi ca un fel de spioni ai Imperiului Otoman, tocmai fiindcă i-au precedat pe turci. N-au fost toleraţi niciodată din acest motiv. Cu excepţia spaţiului actual al Ungariei, Spaniei şi, mai ales, al României, au fost exterminaţi sau asimilaţi aproape în totalitate. În spaţiile mai sus amintite, au fost oarecum toleraţi, dar numai ca robi. Eliberarea lor a venit foarte tîrziu (la noi mai tîrziu decît eliberarea negrilor în America!) şi au facut cu libertatea exact ce-au facut şi negrii, mai precis n-au ştiut ce să facă (vezi filmul Manderlay, ca să înţelegi mai bine).

N-au avut niciodată un pămînt al lor, n-au avut limbă scrisă, deci n-au avut cultură proprie şi nici învăţămînt. Au fost creştinati cu forţa şi, cu toate că sînt foarte credincioşi, asta nu-i ajută la nimic – dovadă că religia nu are, de fapt, nici un efect pozitiv asupa societăţii. Toate societăţile europene i-au marginalizat, socotindu-i piază rea, ceea ce şi sînt. La rîndu-le, s-au „exilat” ei înşişi, umblînd din loc în loc şi zăbovind cîte-o vreme pe la marginile pădurilor, sau în vecinătatea satelor şi oraşelor. Din cauza asta nu s-au putut lipi de nici un sistem juridic de nicăieri şi a trebuit să-şi păstreze propriul sistem de judecată şi pedepsire, care nu ţine cont deloc de sistemul de valori al lumii civilizate.

Nu e nimic de făcut, vă spun eu. Ar exista o soluţie, dar ar fi foarte scumpă, nu stiu ce societate europeană şi-ar putea-o permite: educaţia. Educaţia cu forţa, susţinută din bani de la buget şi cu pedepse înspăimîntătoare pentru cei care nu-şi dau copiii la şcoală. Numai prin educaţie a putut să răsară din rîndul ţiganilor un Ion Voicu, ilustru violonist de talie mondială. Ce păcat ca sîngele apă nu se face, totuşi, si iata ce odrasla a zămislit: Mădălin, un golanaş, membru de vază al PSD…

În fine… am găsit acu vreo doi ani o aşa-zisă manea. De fapt, nu e manea, e un tangou veritabil, acaparat de maneliştii moderni. Numele ei: „Aş da zile de la mine”. Nu rîdeţi înainte de a merge pe linkul de mai jos şi de a asculta soloul de vioară absolut fabulos pe care l-am decupat şi care îmbogăţeşte bucata asta ca un inel de aur şi diamante scăpat într-un căcat proaspăt. De fiecare dată cînd ascult capodopera asta, îmi imaginez ţiganii înaintînd prin stepa turanică şi privind în zare spre munţii Ural, după crestele înzăpezite ale cărora nu ştiau ce-i aşteaptă în următorii 1000 de ani. N-avea să-i aştepte nimic bun şi parcă simţeau…

http://www.trilulilu.ro/voiceover/7a4e08d93b327f

Grobienii

Se vîntură, în ultima vreme, numele lui Sorin Oprescu ca singurul capabil să-i ţină piept lui Băsescu în alegerile prezidenţiale. Unii discută cu pasiune despre posibilitatea asta, alţii se amuză. Pe mine mă strînge-n spate. Ne amintim de afirmaţia perversă a lui Băsescu în faţa contracandidatului Năstase: "Adriane, ce ghinion pe poporul ăsta să aleagă iar între doi membri de partid". Ce va mai spune acum Băsescu în campanie? Ceva de genul: „Sorine, ce ghinion pe poporul ăsta să aleaga între un golan şi un mîrlan”.

Stau şi mă întreb de unde s-au ridicat deşeurile astea umane în fruntea acestei ţări? Şi cum a fost posibil… Păi… trec în fiecare dimineaţă prin piaţă – mica mea plăcere matinală – şi văd, la cele două chioşcuri de ziare, oameni serioşi, de vîrsta a treia, cum întind mîna cu cîţiva bănuţi, iar vînzătoarea nici măcar nu-i întreabă ce vor, le înmînează automat Libertatea. Vezi un venerabil bucureştean, cu pardesiu, pălărie şi baston, cum pleacă cu ţîţele, crimele, violurile şi Elena Băsescu/Udrea sub braţ.

M-am amăgit multă vreme că politicianul trebuie sa fie un bun vorbitor, un om cu convingeri şi care să convingă. Am aşteptat pînă mi s-a acrit un Kennedy românesc sau un fermecător Jacques Chirac. Cu ce m-am ales? Cu un bun vorbitor de nimic, un criminal sadic – Iliescu, cu unul care spunea ceva, dar piţigăiat şi strident – Constantinescu şi cu un hăhăitor grobian, care împroaşcă abjecţii şi jigniri, cu un nume cu rezonanţe flatulante – Băsescu.

Sînt conştient că oamenii politici inteligenţi cu adevarat sînt accidente ale istoriei: regele Carol I, Churchill, Reagan şi puţini alţii, dar parca la noi, acum, e prea de tot. Prea îi alegem pe cei mai răi şi mai proşti dintre noi. De fapt oamenii sînt răi şi proşti şi îşi creează dumnezei dupa chipul şi asemanarea lor. Ne place abjecţia, ne place imprecaţia, savurăm imunda telenovelă şi pestilenţiala manea.

Îmi spunea un prieten mai demult, pe cînd Băsescu nici nu visa că ar putea fi vreodată preşedinte, cît de incompetent poate fi specimenul acesta. Cum nu se pricepe la absolut nimic, dar rezolvă orice problemă exclusiv cu pumnul în masă şi cu dumnezeii mă-ti! Ei bine, dac-o fi să trăim pîn’ la toamnă, s-ar putea să vedem preşedinte pe unul care-l şi întrece, cu un nume care-ţi opreşte sîngele-n vine: Oprescu. Ăsta are în plus avantajul că vorbeşte cu „pă”, cu „dă” şi cu „dîn” şi are şi fizionomia formată după felul golănesc-chinuit în care vorbeşte. Are chiar moacă de golan şmecher, spre deosebire de actualul preşedinte, cu mutra lui de pulalache şpanchi rătăcit printre bordelurile din Anvers. Şi, se pare, e chiar mai incompetent decît Băse.

Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, ei bine, are şanse mari! Cică ambasada Congo se pregăteste să ridice vizele pentru români.