Monstri (s)acri ai muzicii

Fiindcă prietenul Iulian m-a somat să nu mai scriu despre politică, ci despre muzică sau altceva, am zis OK. Aşa că azi scriu despre muzică, anume despre unele mituri create în muzică.
Celebritatea în muzică se construieşte în timp şi cu migală. Trebuie să fii prezent la radio şi televiziune, altfel nu exişti. Cu cît eşti prezent mai mult în play-listurile radiourilor, cu atît oamenii te reţin şi chiar te cumpără. Repetiţia e un instrument de marketing pervers. Prin difuzare repetată oamenii ajung să placă unele muzici care, de fapt, nu sînt cine ştie ce mari realizări, iar uneori sînt nişte mari porcării. În ani de zile, publicul devine captiv şi reacţionează după principiile Sindromului Stockholm. Adică îşi iubeste călăul.
Iar lumea muzicală e plina de călăi. O să dau pe faţă cîţiva călăi şi o să oripilez pe unii captivi în Sindromul Stockholm. Pfai… cu cine mama naibii să încep?

1) Cristi Minculescu – Băiat bun, de viaţă, deie-i Domnu’ viaţă lungă. Totodată, una dintre cele mai tragice voci din muzica românească. N-am auzit niciodată pe cineva atît de celebru să cînte atît de fals. În tinereţe parcă, parcă mai prindea cîteva note corecte la rînd, dar de vreo 20 de ani nu mai are nici o legătură cu partiturile pe care le interpretează. Am constatat cu surprindere că foarte multă lume nu sesizează sau tolerează cît de fals cîntă omul ăsta, deşi nu e vorba de un fals inperceptibil, ci de fals greu, greu de tot. Dacă mai punem şi absoluta imbecilitate a versurilor din cîntecele Iris, frişca se lăfăie pe tort, în aşteptarea cireşei. Dovezi? Bineeee… ia d-aici: „…Baby, baby, baby / tu vei fi a mea / Eşti unica iubire / Chiar şi ultima…”. Cumplit!... şi asta e una uşoară.
2) Rolling Stones. Dacă cineva vrea să mă pună în dificultate, n-are decît să mă pună sa scriu o reacţie chimică, sau să explic fenomenul succesului celei mai longevive trupe de rock din istorie. Mick Jagger – prăpădit, urît ca spaima, cu o voce spartă de băieţel puber. O singură piesă e bună, dar ar fi putut-o compune oricine: Angie, baladă rock frumoasă şi de treabă. În rest, nimic, dar nimic. Satisfaction e o porcărie, să fim serioşi. Zice-se că în anii de glorie, pentru Mick Jagger s-au sinucis 30 de femei. Să le fie de bine.
3) Bob Dylan. Valeeeeu, valeu! Voce de bidon turtit, falsînd la greu, cîteva acorduri amărîte pe chitara şi… muzicuţă aşa şi-aşa. O lălăială perpetuă, cu pretenţie de muzică protestatară, vezi doamne… şi muuuuult marketing, ca omu’ nu e fraier, e evreu chitros.
4) Ultimul, şi cu ăsta mă opresc, că deja se-aud strigate nervoase de prin oraş. ION DOLĂNESCU! Adică cireaşa de pe tort, sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă. Marea lui performanţă e că a reuşit toată viaţa să cînte în falset (pentru cine nu ştie, falsetul e vocea aia piţigăiată cu care o imităm pe Scufiţa Roşie cînd povestim copiilor). În rest, un amestec dizgraţios de folclor cu contribuţii proprii. Un chip urît, monstruos de fapt, partener de abjecţii muzicale al Irinei Loghin – poate nu stiţi, panarama asta de Loghin a scos o serie întreagă de cîntece porno în anii 70-80. Dar… a ajuns omul să stea pe catafalc la ATENEUL ROMÂN!!! – şi să fie înmormîntat cu onoruri millitare! Lumea s-a călcat în picioare la propriu ca să se fotografieze cu dricul lui Dolănescu, iar mie nu-mi rămîne decît să-mi exprim imensul regret că nu au fost morţi şi răniţi.

Despre Ada Milea astăzi nimic. Ea nu e monstru sacru.

Provocări pentru alte dăţi: Elvis Presley, Joan Baez, Hruşcă! Ce? Ai zis că n-au nimic în comun? Las’ c-o să vezi...

Cu doaga sărită prin lume

Un american de rînd, să-i zicem Smith, stătea într-o bună zi pe budă, chinuit de-o constipaţie cosmică. Şi, cum statea el aşa şi se scremea fără nădejde, iată că intră în casă prietenul lui de pahar şi-l strigă: „Joe, I’m here! I brought the beer too!”. La care omul meu, grăbit sa bea bere cu prietenul său, face o sforţare supremă, insuficientă pentru binecuvîntata defulare, suficientă însă pentru a-i plezni un vas de sînge din creier – numit popular doagă. Cazul, relatat pe Discovery or smth., e cît se poate de real, chiar dacă ce urmează frizează irealul.

Şi urmează aşa: odată întors din spital, după operaţia salvatoare, omul meu îşi descoperă un talent nefiresc pentru un biet instalator, fie el şi american: se apucă de pictat cu frenezie, realizează nişte opere unanim apreciate de critici şi de cumpărătorii cu bani. Ce mai, devine unul dintre pictorii contemporani de mare clasă.

Trecînd peste aspectul tragi-comic al întîmplării, remarc că un artist are, clar, o doagă sărită, că altfel nu se cheamă artist. Ori din născare, ori ca urmare a unei scremeri supreme pe budă. Pe aştia cu doaga sărita îi recunoşti din prima. Fac lucruri remarcabile, care dau plăcere şi frumuseţe şi adună aplauze. Pe ăilalţi îi recunoşti iarăşi din prima: sînt oameni obişnuiţi, nechinuiţi de talente, care-şi trăiesc cinstit traiul şi-şi mănîncă tihniţi mălaiul.

Mai sînt însa şi unii care, deghizaţi în posesori de doage sărite, se chinuiesc să arate cu orice preţ că doaga lor e sărita cel mai departe. Îţi dau azi numai două nume. Dar bagă de seamă ca s-ar putea sa nu fii de acord cu mine, ceea ce nu mă deranjează în principiu, doar te rog sa ţii cont de metoda pe care o folosesc eu ca să-i scot din impostură şi să-i arăt în goliciunea lor. Metoda e infailibilă şi e aşa – impostorii au tendinţa de a exagera orice manifestare, în ideea că omul de rînd se lasă păcălit de cantitate. Principiul lor este ăsta: nu ştiu să cînt, lălăiesc sau rag, nu am nimic de spus, bag ceaţă şi mă scălîmbăiesc. Şi acum cele două nume, care se bucură şi de ceva popularitate: Ada Milea şi Tudor Chirilă.

Ei, dragă, dacă vei fi ascultînd cu luare-aminte la ce (nu) au oamenii ăştia de spus, vei băga de seama că mai au amindoi muuult de stat pe budă pîna cînd să le sară doaga cu adevarat şi să nu mai fie nevoiţi a umbla cu doaga vopsită.

P.S. – la ultima cîntare pe care am prestat-o în faţa unui public excelent, cunoscător şi ascultător, Ramona mi-a atras atenţia că la prima piesa am fost cabotin. Am recunoscut pe loc, ce să fac, avea dreptate. Neavînd doaga destul de sărită am exagerat un pic, în dorinţa de a capta mai repede publicul. Am lălăit şi am ras. De la a doua piesă doaga mi-a sărit de la sine şi recitalul a fost superb, fără să fie nevoie să exagerez sau să mint.
Şi încă o chestie: pe ăla care a profitat de întuneric şi mi-a furat căpăcelul de la bateria de la doza de la chitară îl bag în pizda mă-si definitiv şi ireversibil!...