Fratele meu ungur

Erau anii cenusii ai tineretii noastre. 1987. Intr-unul dintre cele mai chinuite orasele din Romania, Cristuru Secuiesc. Acolo ma aruncase repartitia de la facultate, profesor intr-un satuc din preajma.

Feri Pavai m-a auzit odata cintind la chitara. A venit la mine impreuna cu Jimi si m-a intrebat daca nu vreau sa cint cu ei in trupa lor de rock. Am acceptat. Ne intilneam intr-o sala de la Casa de Cultura si repetam. Drept scule aveam o statie de amplificare romaneasca cu mufe DIN, o chestie care mai mult piriia si fisiia. Chitarile tot romanesti, vai de degetele noastre!

Dar cintam Lady in Black, dupa Uriah Heep, si nu ne iesea rau deloc! O haita de fani adolescenti stateau si ne ascultau fascinati si trebuia doar sa ridic un deget, ca sa ma intrebe ce-mi doreste inima: o bere, o tigara, sa traga o fuga la magazin sa-mi cumpere ceva?

Dupa vreo luna si ceva am intrerupt repetitiile, fiindca nu stiam ce avem de gind si fiindca „sculele” noastre sunau rau de tot.

A trecut un an. Cu Pavai ma mai intilneam la o bere – doua si mai ales la tenis de masa. Era foarte bun la tenis de masa. Juca cu o viteza uluitoare si cu o forta incredibila. Din pacate campion era la alt sport, fumatul. Era in stare sa joace tenis de masa cu tigara-n gura! Imi spunea ca nici noaptea nu se oprea din fumat. Se trezea din somn si isi aprindea o tigara, ca sa poata dormi mai departe. Asta de cinci-sase ori pe noapte. Cred ca pe vremea aia fuma cam cinci pachete de Carpati fara pe zi. Cu toate astea arata incredibil de bine. Nu numai ca era frumusel foc, dar avea si un corp atletic perfect.

Dupa un an, cum zic, imi spune ca s-a hotarit sa refaca trupa lui cea veche, Katalit si ca trebuie neaparat sa facem un concert in Cristuru Secuiesc. La Odorhei erau deja interzisi de securisti, fiindca la concertul din urma cu citiva ani se lasase cu strigate anticomuniste si cu scaune rupte in sala Casei de Cultura.

De unde, de neunde, a mai facut rost de doua statii de amplificare, una dintre ele Dynacord veritabila. Un set de tobe si Jakszi care sa bata in ele.

Apropo… acest Jakszi era un tobosar cum rar mi-a fost dat sa aud. Precizie de metronom, forta si viteza.

In fine, timp de o luna si jumatate am stat intr-o salita de repetitii si am invatat cele 30 de piese compuse de Pavai. Cu fiecare zi eram tot mai buni si trupa se lega. Repetitiile tineau cam 5-6 ore pe zi. La sfirsit eram cheauni de cap.

Gasca de fani a reaparut ca din pamint. Stateau in sala in liniste si ne serveau cu orice doream, de parca am fi fost niste mari staruri rock.

In ziua concertului inca nu eram siguri ca securistul orasului, locotenentul Ilie, o sa ne dea sau nu aprobarea. Fiindca aveam plete si ne imbracam aiurea, in blugi si tricouri fara mineci si mai ales fiindca muzica noastra era rock, Speed Metal, fara nici un un vers despre patrie, pace sau alte cacaturi.

Probabil totusi ca locotenentul Ilie n-a vrut sa riste linistea in oras. Afisele erau pe ziduri si pe garduri de doua saptamini, biletele erau deja vindute cu o saptamina inainte, 150% din capacitatea salii. Noi mergeam prin oras urmati de fani care ne carau chitarile, ce mai…

Nu povestesc concertul, fiindca nu se poate povesti. A fost cea mai tare experienta muzicala din viata mea. Pavai a fost uluitor, in forma mare, solourile lui demne de Yngwie Malmsteen, Jakszi incredibil cu cele doua tobe mari ale lui, Jimi incintator si el la bass, iar trupa Katalit interzisa imediat dupa concert si in Cristur.

Am mai facut citeva concerte bune in Sighisoara, la Balan, Vlahita si in alte citeva localitati mici, pina ne-au crapat de tot sculele, adica nemerniciile alea de statii romanesti, in sensul ca au luat foc pe scena.

Dupa care… am mai jucat tenis de masa, am mai baut niste kilometri cubi de bere si am mai fumat niste tigari.

In 1990 am plecat din Cristur si mi-am vazut de labirintul vietii mele. L-am regasit pe Pavai in 2007. In gradina casei lui din Cristur am dat gata vreo trei navete de bere intr-o singura dupa-amiaza. Nu puteam sa cred cum arata Pavai la aproape 50 de ani. Daca faceai abstractie de cele citeva riduri de pe frunte, ziceai ca are tot 25 de ani, musculos, zvelt si sprinten. La plecare mi-a dat niste ardei iuti din productia proprie. Ne-am mai revazut de citeva ori si am mai vorbit mult pe mess. Am facut schimb de muzici. Prietenia noastra era la fel ca acum 20 de ani. Curata, sincera, fara sa tina cont ca eu sint roman ei el e ungur, cu bancuri despre romani si unguri impartasite in hohote de ris cu lacrimi.

Zsofi Nagy (3/2/2011 9:17:58 AM): daca esti fa buzz

cristi ionescu (3/2/2011 10:16:06 AM): buzz

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:16:45 AM): am o veste proasta

cristi ionescu (3/2/2011 10:16:59 AM): da

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:01 AM): spune

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:08 AM): a murit Pavai

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:20 AM): asta nu poate fi adevarat

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:28 AM): din pacate este...

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:37 AM): nu poate fi adevarat asa ceva

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:44 AM): nici eu nu am crezut

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:45 AM): cum?

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:50 AM): dar asa este

cristi ionescu (3/2/2011 10:18:13 AM): ce s-a intimplat?

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:18:32 AM): infarct, a cazut pe strada

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:18:50 AM): si s-a dus
Publicat de Voiceover la 03:18

O poveste de viata

Cind telefonul sună, pe la ora 1 noaptea, Andrei deja adormise cu cartea in miini.
- Buna dimineata, sau buna seara la dumneavoastra. V-am sunat ca sa va dau o veste proasta: parintii dumneavoastra au murit asta noapte, in somn. Linistiti.
- A… da? Bine… multumesc – spuse Andrei si se freca la ochi. Se spala pe fata si pe dinti, la baie, si-l suna pe James.
- Hello, James.
- Yes Sir.
- Imi pare rau ca te trezesc la ora asta. Uite ce te rog: pregateste avionul. Dimineata plecam la Bucuresti. Au murit parintii mei.
- Oh, Sir! Imi pare nespus de rau!
- E OK. James. Multumesc.
- Avionul va fi gata la ora 6. Daca primim aprobare cred ca putem decola pe la 8-9.
- Bine. Vom fi acolo la 7.
- Yes Sir.

Dan si Amalia Iorgulescu s-au cunoscut in 1933. Dan avea 23 de ani, Amalia 17. A fost dragoste la prima vedere. O dragoste care a luat foc instantaneu si a ars pina la sfirsitul lungii lor vieti. Dan era dintr-o familie de burghezi instariti, Amalia la fel. Norii negri care se aratau pe cerul Europei n-a pus asupra lor nici un pic de umbra. Si-au petrecut studentia la Paris, Viena si Berlin, pe banii parintilor. La Paris s-au si casatorit. Luna de miere au petrecut-o pe Coasta de Azur si in America.
Odata intorsi in tara, in 1939, a si inceput Razboiul. Parintii lor, oameni cu bun simt si cu si mai mult simt practic, i-au trimis pe o insula din Pacific, unde credeau ca vor fi in siguranta. Si asa a si fost. Batrinii, ambele familii, au plecat in America. Dan si Amalia si-au cumparat practic jumatate din insula si au dus o viata ca-n rai, mincind banane si nuci de cocos, facind dragoste toata ziua si toata noaptea si citind trei lazi cu carti aduse pe vapor, in vreme ce omenirea trecea prin cea mai neagra perioada din istoria ei. Cind, o singura data, au fost in pericol, nici macar n-au stiut. Ce s-a intimplat? Un submarin german a trecut prin dreptul insulei, a ridicat periscopul si capitanul a zis: ia hai sa-i bombardam pe astia, ca prea bine o duc. In aceeasi clipa insa secundul a venit cu un mesaj ca trebuia sa plece urgent in misiune.

La terminarea razboiului s-au dus si cei tineri in America, unde si-au gasit parintii si mai plini de bani, pentru ca incepusera afaceri de succes. Si-au deschis si ei propriile afaceri, care au mers ca unse. Ei nu faceau decit sa supravegheze bunul mers al afacerilor, in timp ce calatoreau prin toata lumea, cuprinsi de fericire, plesnind de sanatate (nu v-am spus ca niciunul dintre ei nu fusese niciodata bolnav nici macar de-o raguseala).
N-au avut niciodata nici un necaz, nici o umbra n-a apasat asupra firului vietii lor. Tot ce era rau se intimpla numai la televizor sau in ziare.

In 1950 s-a nascut Andrei, lumina ochilor lor, un baiat foarte reusit, care cind a crescut mare a preluat afacerile parintilor si le-a dus de la nivelul de milioane de dolari la un miliard si jumatate.

In 1990 Dan si Amalia Iorgulescu au fost printre primii care au venit in Romania cu ajutoare, dar si cu speranta ca-si vor recupera proprietatile familiilor. Si tot printre primii au fost si la treaba asta. Fara sa astepte ani de zile, fara a fi tiriti prin tribunale, fara pile si fara spagi au reusit sa recupereze toate bunurile confiscate de comunisti in mai putin de un an.

Au mai facut citeva drumuri America-Romania si retur si s-au hotarit sa se stabileasca definitiv in Bucuresti, in casa batrineasca cu 14 camere din apropierea Parcului Herastrau.

Moartea i-a gasit impacati cu ei insisi si i-a luat in somn. Pesemne ca i-a fost si ei, ticaloasei cu coasa, rusine sa strice frumusetea si linistea unei atit de indelungate si rodnice vieti. Sau poate ca era a naibii de ocupata si a facut cu ei treaba de mintuiala: cind i-a gasit Aurelia, fata care le facea menajul in casa, televizorul era aprins si tocmai se vedeau niste blocuri mari de tot cum intrau in ele niste avioane mari de tot si cum se prabuseau blocurile alea mari si cum sareau oamenii aia de la etaj.

Am votat cu Cicikov

Cinci milioane două sute de mii de cicikovi au votat cu Cicikov. Alte cinci milioane două sute de mii au votat cu Cicikov. În felul ăsta n-avea cum să nu se aleagă Cicikov ca președinte al patriei. Nici prea deștept, nici prea prost, nici prea gras, nici prea slab, nici frumos și nici urît.
Nici nu face treabă, dar nici nu stă degeaba.
N-o să fim nici bogați, nici săraci. Nici fericiți, nici nefericiți.
Nu e el cel mai mare ticălos, dar nici cel mai mare sfînt. Cei mai mari ticăloși sîntem noi, cei zece milioane patru sute de mii de cicikovi. Bine, în rest sîntem cei mai de treabă. Si ne place tare mult de noi, deși ne cam detestăm. Și, desigur, cicikovul lor e rău și al nostru e bun. Adică invers.

Sîntem ceea ce sîntem: mizeria luminoasă, găinari cinstiți, imbecili geniali.
Sîntem ceea ce sîntem: Cicikov.

Sintem ce citim - azi sint Jonathan Swift

Am vazut "Calatoriile lui Gulliver" pe raft si am zis, ia sa mai plec odata in calatorie cu dumnnealui, dupa mai bine de douazeci de ani. Gulliver are o perceptie gresita, nu stiu daca in intreaga lume, dar la noi cu siguranta. E perceput ca un erou de literatura pentru copii, ceea ce cu siguranta nu este!
Calatoriile lui Gulliver sint o satira politica a vremii in care a trait Swift, valabila in orice vremuri, cam cum e Caragiale al nostru.
Ajutat si de traducerea excelenta a lui Leon Leviţchi, cu gramezi de note explicative la subsol, plec si eu in Liliput si dup-aia mai departe.
Mai sint locuri la bord!

Să ţesem frumos - II

Deci (am început cu deci? - ce tare!). Zilele astea s-a renunţat la jocul "Să ţesem frumos" şi s-a trecut la "Să ţesem la război".
Booon. Ia să vedem noi cine ţese mai frumos la război. Dl. Basescu ţese exact ceea ce spuneam acu' ceva vreme şi nu mă credea nimeni - un covor pentru anticipate. Calculele domniei sale arătau pînă de curînd ca ar fi avantajat dacă ar suprapune mesajului de campanie un al doilea mesaj: "daţi-mi o majoritate parlamentară, daţi-mi un guvern", după modelul "daţi-mi un consiliu" de la alegerile pentru PMB 2.
Aşa că a dat drumu' la război - a dat afară PSD de la guvernare ca sa provoace criza, opoziţia a marşat şi a buşit guvernul Boc (pfaaaaai! am zis guvernul Boc?!?) şi era gata de campanie şi de anticipateeee... Propunerea Croitoru e în mod evident neserioasă, nu că dl. Croitoru n-ar fi un om serios, ci pentru că nu are nici o şansă să fie acceptata de noua majoritate ad-hoc (apropo, ad-hoc nu înseamnă pe loc, cum zic unii pe la televizor).
În vremea asta Crinuţ ce-mi făcea? Tăcea şi ţesea. La război, desigur. Şi ce ţesea el? păi... văzînd că Preşedintele ţese covor de anticipate, s-a pus şi el să ţeasă tot covor de anticipate, dar de la celălalt capăt. Şi nu cu oricine, ci cu ditamai Primarul Sibiului, cel mai votat om din Romania (80 şi ceva la sută în primul tur!!!). Propunerea d-lui Antonescu ca Dl. Iohannis sa fie PM a fost pe cît de lipsită de şanse în faţa d-lui Băsescu, pe atît de magistrală. Scopul adevărat a fost ca dl. Antonescu să mearga şi el spre anticipatele Preşedintelui, în tandem cu viitorul PM. Cu apucăturile sale de om serios, cu vestea ca ar fi cel mai bun primar din RO, cu aura de neamţ salvator al neamului (doar se zice de multe ori să importăm nemţi) are deja 50,8% în simpatia românilor, după cum arată un sondaj fulger făcut ieri.
Dl. Geoană, dupa cum am mai spus şi altă dată, joacă în altă ligă, cu tot cu PSD-ul lui. A fost prins în ofsaid la polo pe apă!!!
Dl. Oprescu nu are altă şansă decît să rămînă ceea ce e: un caraghios. Un caraghios care ia voturi de la Dl. Băsescu şi de la dl. Geoană, deschizîndu-i larg uşa turului doi d-lui Antonescu.
Românii vor avea de ales în perioada următoare între două tandemuri Preşedinte - PM:

1) Tandemul Crin Antonescu / Klaus Iohannis
2) Tandemul Traian Băsescu / Traian Băsescu

Oh, yes we Crin!

Mici afaceri cu Dumezeu, prin intermediar

Am zis ca anul ăsta nu mă mai leg de Donşoara Parascheva şi de minunile ei de la Iaşi, da' uite că nu mă lasă un pelerin cu o declaraţie futere!
Uite cum face el afaceri cu Dumnezeu, avînd-o intermediar pe dra. Cuvioasă:

"Vin în fiecare an pentru că Cuvioasa Parascheva m-a ajutat mult. Eu mă rog la Cuvioasa, Cuvioasa se roagă la Dumnezeu pentru mine şi-am rezolvat nişte treburi bune".

Chiar aşa!

Îi aud pe nemernicii ăştia care se înghesuie la Iaşi în fiecare octombrie că se roagă ba pentru sănătate, ba pentru servici (asta e chestie nouă, de criză), ba pentru tot felul de minuni. Unul nu s-ar ruga pentru scăparea de prostie şi de mania îmbulzelii. Păi dacă s-ar ruga de prostie şi i-ar vindeca Cuvioasa, la anul Iaşul ar fi gol în octombrie!

Sîntem ce citim - azi sînt Traian Băsescu - marinar poet

Dragul Presedinte, acest Hugo Chavez al Pontului Euxin, a recitat la televizor o poezie dintre cele scrise de el cind se afla pe mare. Şi a plîns... A plîns la Divertis! Fiindca a uitat titlul, o sa-i dau eu unul. Si fiindca a uitat si citeva strofe am pus puncte puncte, desi imi vine tare greu sa cred ca poate cineva uita asa o capodopera. Deci:


Elegie pă mare

Deasupra-ţi cerul se înalţă
Şi de pe el privesc în jos,
Sute de stele ce-l admiră
Pe bravul om prietenos
............................................
Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,
Întors din nou la ţărmul tău iubit,
Ai alergat grăbit spre casă,
Să vezi iar chipul mamei fericit.

Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna proaspăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi ş-un sărut.
La capul mamei ce murise tristă
Cu gândul la copilul ce-a crescut.

Verdictul a fost dat la Stockholm

Ca să nu ne mai scremem cum o facem de 20 de ani încoace şi ca să nu mai parodiem condamnarea comunismului, cum a făcut-o dl. Băsescu in Parlament, Academia Suedeză a pus lucrurile la punct în modul cel mai sec posibil: scriitoarea germană născută în România Herta Müller a câştigat ieri Premiul Nobel pentru Literatură pe 2009, pentru "onestitatea prozei în care descrie un peisaj al dezrădăcinării". E vorba de dezrădăcinarea cauzată de cea mai odioasă orînduire a secolului 20 - comunismul. Comunismul din Romania.

Pînă să facem noi ceea ce era de făcut, adică un adevarat Proces al Comunismului, Verdictul a fost dat ieri la Stockholm.

De azi încolo, oricine a avut în buzunar un carnet PCR, ar trebui să aibă măcar un mic fior de ruşine şi vinovăţie.

Republica Syda

Era odată o ţară frumoasă care avea un preşedinte minunat. Preşedintele ăsta miununat avea o fată mai mare şi una mai mică. Aia mai mare era cam grasă şi cam urîtă şi a fost maritată cu cel mai sîlos roacker ever. Aia mai mică era proastă butuc, dar s-a ales europarlamentăriţă, după ce i-a dăruit unui om necajit un "scaun electric".
Şi după ce i-a dăruit unui om necăjit un scaun electric şi s-a ales, prin votul trepanaţilor, europarlamentăriţă, s-a odihnit doua zile şi în a treia zi şi-a luat un iubit nou, alintat de prietenii săi şi de presa tabloidă SYDA.
Syda purta pe vremea aceea nişte pantaloni roz, asortaţi la tatuajele de neam prost de pe organism.

Asta fuse şi se duse.

Ba nu, mai e ceva: după basmul ăsta, poporul acela minunat al acelei ţări frumoase se pregătea să îl mai aleagă încă o dată pe preşedintele acela minunat. Cine ştie? Poate vor fi avînd fericirea să aibă un parlamentar nou, cu numele de alint SYDA.

Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus un maaare adevăr.

Să ţesem frumos

Ma intreaba cineva acu ceva vreme de ce-mi place politica. Pai cum sa nu-mi placa? Imi place fiindca e curva si doar ipocritii spun ca nu le plac curvele.

Ia uite ce mai face curva mea in ultima vreme, ţese:

Basescu vine cu bomba cu Referendumul simultan cu alegerile prezidentiale. Bang! Panica in zona opozantilor. Rinjete satisfacute in gasca admiratorilor...
Intre timp, echipa adversa nu sta cu miinile-n sin, si ma refer aici la PNL, fiindca pesedistii joaca in alta liga, cu Geoana al lor. Deci ce-mi face peneleul meu iubit? Tace si face... il aranjeaza misto pe Oprescu candidat la prezidentiale. Sa fim seriosi, o candidatura costa parale multe, de ordinul milioanelor de euro. De unde bani la dom' doctor? Pai toate plicurile luate de el in zece vieti de chirurg nu aduna atita banet. Si cine ar putea sa-i "imprumute" banuti multi? Peneleee... Arhitectura acestei candidaturi bizare e cu totul alta decit crede pulimea.
Uite cum e: de unde fura Oprescu voturi in primul tur? Ia sa vedem. Alegatorul se identifica cu alesul sau, ca de-aia-l voteaza, nu? Oprescu e un golan, un grobian, smecheras si usor agramat. Se da drept independent si anti-sistem. Electoratul cui se mai identifica cu tipul asta de candidat? Aha, ai ghicit - al lui Basescu.
Si de unde mai fura dom' doctor? Pai cum de unde? De la bivolii cu drept de vot, de la jumatatile de creier care voteaza cu stinga, adica de la pesedisti. Bravo!

Scoaterea de la guvernare a PSD a avut un singur rost, si anume ca Geoana sa poata combate din opozitie, adica liber de orice constringeri si sa poate intra in turul doi, unde Basescu l-ar bate la turul gol.

Intrarea lui Oprescu in campanie ii reduce la zero sansele lui Geoana de a intra in turul doi si le creste pe cele ale lui Antonescu. Crin, odata intrat in turul doi va cistiga alegerile, conform ultimelor sondaje care spun ca oricare dintre cei trei il bate pe Basescu in turul doi.

Stii ce face acum PDL? Ei bine, se zbate sa trinteasca guvernul. Esti nebun? aud intrebarile nervoase de pe tot internetul. Nu, draga, nu-s nebun si o sa-ti explic imediat de ce. E simplu. Daca s-ar putea convoca alegeri anticipate cit mai apropiate de cele prezidentiale, Basescu ar mai avea o singura sansa sa se realeaga, sa lege mesajul electoral de alcatuirea unui nou Parlament, a unui nou Guvern etc.

Dupa consternarea care m-a tinut amortit citeva zile dupa vrajeala lui Base cu Referendumul, acuma mi-am revenit, cind am intuit lucratura care se tese la ai mei. Hai ca nu-s prosti de tot liberalii.

Imi aduc aminte de jocul ala pe care il foloseam in scoala la orele de lucru manual, "Sa tesem frumos". Hahaha!

Sîntem ce citim reloaded - Kazantzakis

Alelei! Mi-am luat inima-n dinţi şi am redeschis după vreo douazeci şi ceva de ani "Alexis Zorba", capodopera lui Niko Kazantzakis. După care s-a facut fabulosul film cu Anthony Queen, Alan Bates si Irene Papas. Am spus mereu ca acesta e unul din rarele cazuri în care filmul bate cartea. Dupa vreo 70 de pagini... mă mai gîndesc...

Mai la vale iată un dialog dintre cele două personaje principale:

"- Tu nu crezi aşadar în nimic? - am strigat exasperat (patronul).

- Nu, nu cred în nimic, de cîte ori să-ţi mai spun? Nu cred în nimic şi în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru că Zorba ar fi mai bun ca alţii, nici vorbă de-aşa ceva! O brută şi el. Dar cred în Zorba pentru că e singurul pe care-l am sub stăpînirea mea, singurul pe care-l cunosc; toţi ceilalţi, nişte năluci. Cu ochii lui văd, cu urechile lui aud, cu maţele lui mistui. Toţi ceilalţi, îţi spun, nişte năluci. Cînd o să mor eu, totul o să moară. Întreaga lume zorbească se va nărui!
- Vorbeşti cu un egoism! am zis eu sarcastic.
-N-am ce-i face, jupîne! Asta e: ce e în guşă şi-n căpusă; sînt Zorba, vorbesc ca Zorba."

Ce naiba pute in halul asta?

Azi am iesit cu ciinii pe-afara, cum fac in fiecare seara, ca sa le linistesc vezicile si sa le mai tai neastimparul. La intoarcerea din parc am oprit oleaca in ţarcul special pentru ciini si m-am asezat si eu pe banca. Cum stateam si ma gindeam la Nimic... deodata imi vine pe la nas un miros strasnic de gunoi, de parca m-as fi asezat pe marginea gropii Glina, cu picioarele atirnind asupra haului cotropit de ciori, corbi si pescarusi. Ce mama naibii o fi duhnind in halul asta? - imi zic, fiindca linga banca nu e decit un mic cos de hirtii, nicidecum groapa de gunoi a Bucurestilor. Cind m-am ridicat sa plec am aruncat un ochi in cosul de hirtii. Ce crezi ca era? Era plin de ziare.

Cum ziceam, sintem ce citim. Acum sint Doroftei.

Vrei sa fii si tu oleaca Doroftei? Iti garantez ca e misto. Baga-te pe link:

http://www.holdem.ro/forum/blogs/obs/914-fetitza.html

Sîntem ce citim

Sîntem ceea ce citim. Eu acum sînt John Steinbeck. Tu cine eşti?

Calul Traian

Un ditamai Cal Troian (sau Traian, daca-ti suna mai bine) si-a facut loc pe poarta Cotrocenilor si a nechezat ieri, anuntind cu bucurie ca Presedintele Basescu isi asuma total legalizarea prostitutiei si dezincriminarea consumului de droguri.
Acuma... eu insumi sint total de acord cu cele doua masuri propuse si le vad ca singurele capabile sa reglementeze macar activitatile cu pricina. Dar Patriarhia Romana vede cu totul altfel situatiunea, la fel ca si o mare parte a publicului romanesc, profund retrograd si ne-educat (stiu bine ce vorbesc - am fost profesor la tara 4 ani de zile amare).
Asadar, Basescu va pierde foarte multe puncte electorale taman cind NU avea nevoie de asa ceva si ma minuneaza usurinta cu care a inhatat momeala. Putea s-o lase mai pe la primavara, dupa ce va fi cistigat alegerile cu ajutorul lui Dumnezeu si al PDL.
Deja dezbaterea zilei de ieri si de azi este raportul comisiei prezidentiale cu pricina iar Presedintele in exercitiu pierde puncte minut cu minut.
Cei care i-au facut lucratura au dat o lovitura de maestri si nu pot decit sa-i aplaud. Atunci cind vrei sa bagi la apa pe cineva trebuie doar sa-i bagi in gura o idee de bun simt dar care sa revolte o mare parte din populatie. Nu vad ce mai poate face ca sa dreaga busuiocul. Un titlu din presa de dimineata suna exact asa: "Soluţie marinărească a Comisiei Prezidenţiale: Droguri şi curve". Titlurile din zilele urmatoare probabil ca vor fi cam in acelasi ton.

O singura intrebare ma macina si asta ar trebui sa fie adevarata dezbatere in presa: cine o fi pus la cale toata tarasenia? Dupa cum arata lucrarea, pare a fi opera serviciilor mult iubite de prezident si care se pare ca nu-l mai iubesc pe el cum il iubeau cindva.

Eh... ce sa-i faci? Iubirea nu dureaza mai mult de 4-5 ani, asa cum arata studiile de specialitate. Am vazut eu pe Discovery.

Spaime şi vrăji

"Noaptea, cînd ne nimerim singuri într-o pustietate, cădem pradă temerilor şi spaimelor. O, ne pricepem să populăm bezna cu orori, chiar şi noi cei care ne socotim bine informaţi şi siguri de noi şi nu credem decît în ceea ce se poate măsura şi cîntări. Ştim perfect de bine că acele sumbre fantasme care ne împresoară ori nu există, ori nu sînt primejdioase pentru noi, şi totuşi ne e frică. Mă gîndesc ce groaznice trebuie să fi fost nopţile pe vremea cînd oamenii erau siguri că acele lucruri există şi că sînt necruţătoare.

...

Am locuit într-o vreme în preajma unei păduri de uriaşi arbori care îşi împleteau coroanele desupra unui mic tău de munte, lac întunecat, alimentat de izvoare. Dacă există aşa-zise locuri bîntuite de duhuri rele, atunci cu siguranţă că era unul dintre acelea. Am cunoscut acolo un om din Filipine, un muntean scurt, negricios şi tăcut, probabil din seminţia Maori. Odată, gîndindu-mă că poate se trage dintr-un trib care recunoaste nevăzutul drept o parte a realităţii, l-am întrebat dacă nu se teme de acel loc blestemat, mai ales noaptea. Nu se teme, mi-a raspuns el, din pricina că are de multă vreme de la un vraci ceva magic împotriva duhurilor rele.
- Arată-mi şi mie talismanul acela, i-am spus.
- Sînt nişte vorbe, a răspuns el. Nişte cuvinte magice.
- Poţi să mi le spui?
- Cum să nu, mi-a răspuns şi-a început a bombăni: In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti
- Ce înseamnă asta? l-am intrebat.
A ridicat din umeri.
- Nu ştiu, a zis. E o vrajă împotriva duhurilor rele, aşa că eu de ele nu mă tem."

John Steinbeck - "Eu si Charlie descoperim America"

Cum ne salutăm în Bucureşti

*în acest text vecinul este personaj colectiv şi nu unul anume

La puţină vreme după ce m-am mutat definitiv în Bucuresti am observat un anume comportament bizar al vecinului, care m-a contrariat şi amuzat deopotriva: în scara blocului, noul meu vecin mă saluta foarte cordial, uneori iniţiind şi o scurtă conversaţie (bucureşteanul este, în ciuda a ce crede restul ţării, un om cordial, cald şi săritor).

Ciudaţenia e că, acelaşi vecin, întîlnit la colţul blocului, nu te mai salută atît de cordial, ci se rezumă la o înclinare deferentă din cap şi eventual un bună ziua strecurat printre buze. Cu un pic de noroc, poate ca si la un mic zîmbet.

La două blocuri mai încolo, întîlnirea dintre cei doi vecini de scară e semnalată printr-o privire aproape rece, cu semnificaţia „ne ştim noi”…

Prima dată cînd m-am întîlnit cu vecinul de bloc la prăvălie, mi-am pus zîmbetul meu de moldovean pe faţă şi m-am pregătit să-l salut. Şocul cultural a fost că vecinul a trecut pe lîngă mine ca şi cum nu mă văzuse în viaţa lui.

Dar sa nu crezi că am rămas duşmani! Nuuuu! A doua zi, întîlnirea din scara blocului a beneficiat de aceeaşi efuziune specifică vecinului român: „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeţi? Merge treaba? Bine, sănătate!”

Nu m-ar mira prea tare dacă, întîlnindu-mă cu vecinul undeva la capatul celalalt al Bucureştilor, m-ar lua la înjurat şi la stuchit.

Dacă, doamne apără, m-aş întilni cu el pe la Satu Mare, să zicem, cred că s-ar repezi la mine cu cuţitul. Bineînteles că săptămîna următoare, în scara blocului, acelaşi ar tăbărî pe mine cu „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeeţi? Cum merge treaba? Sănătate! Dar ce-aţi păţit la umăr? Sînteţi rănit? Măi, ce oameni!…”

Şablonarzii

Surse de stres sînt peste tot în viaţa omului: zgomote, muncă, deadline-uri, vecini tîmpiţi, nevastă etc. Ca să faci slalom printre ele îţi trebuie umor. Dar şi cu umorul e greu, fiindcă există umor şi umor. Ah! – umorul are atîtea niveluri, încît el însuşi poate deveni sursă de stres. De la Vacanţa Mare sau Buzdugan&Morar şi pînă la Seinfeld sau George Carlin e cale lungă, mai lungă decît Calea Lactee.

O sursă cumplită de stres pentru mine sînt persoanele care, nefiind dotate cu umor natural, ţin totuşi neapărat sa fie spirituale, să te facă să rîzi, cum ar veni, cu orice preţ. Există o categorie de oameni care mă stresează cumplit: Şablonarzii – aşa i-am denumit eu. Oamenii ăştia te hăituiesc oriunde te prind cu hazul lor forţat şi, fiindcă nu au motoraşul propriu cu care să creeze, îşi folosesc memoria. Stocheaza tot felul de fraze şi de jocuri de cuvinte şi ţi le livrează cînd ţi-e lumea mai dragă şi de multe ori cît se poate de inadecvat momentului, ca nuca-n perete, sau ca musca-n lapte, ca să zic aşa.

Te aşezi la masa cu unii şi îi auzi cu celebra glumă „Ia şi mănîncă, că e bună, e cu carne de porcule”. Şi se pun pe rîs, frate, de zici că au inventat atunci umorul. Sau dacă e cu carne de pasăre, obligatoriu se aude un glas imbecil care spune „de păsărică”. Şi tine-te haz, tată!

Vrei să ieşi la o ţigară cu colegii de birou. Invariabil e unul care se crede mare spiritual cu obosita şi stupida „Hai să fumăm în gură”!!! Sau invitaţia la masă la fel de idioată „Hai să mîncăm în gură”.
Of…
Te apuci să povesteşti cum ţi-a crăpat hard-diskul şi cum ai pierdut tot ce aveai in computer… greşeală mare – automat se aude vocea tembelă a colegului spiritual: „unde dai şi unde crapă”.
Dacă faci imprudenţa să foloseşti în cine ştie ce context cuvîntul "înainte" te-ai fript. Se bagă idiotul cu cumplita „că înainte era mai bine”. Cînd pizda mă-ti era mai bine inainte, băi cretinătate patentată?!? Călca-te-ar tramvaiul 21 să te calce de zeamă verzuie ce eşti!

Am cunoscut cîndva o tipă. Blondă. Mişto. Sexy. De treabă. De gaşcă. Futăcioasă. Cu maşina ei. Cu casa ei. Cu banii ei. Ai crezut ca m-am scos? Neeeee!... nici gînd! Încă din prima m-a luat cu „chiar dacă-s blonda să ştii ca am uşoare urme de inteligenţă”. Aha… am gindît înspăimîntat – din prima un şablon. A continuat cu şabloane peste şabloane deşi îi sugeram discret că mă agasează, pînă a culminat cu şablonul care m-a pus pe fugă definitiv: „Să nu uit să-mi cumpăr hîrtie inginerică”. Hîrtie inginerică… băga-mi-aş pula să-mi bag astă’ şi mîine!

Ce sînt şabloanele? O definiţie care-mi vine acum în minte e UMOR DISPERAT. Creiere uscate care vor să pară cu orice preţ strălucitoare. Au văzut ca oamenii care stîrnesc rîsul sînt apreciaţi , „populari” şi au succes în societate.

Nu ştiu dacă am reuşit să-ţi stîrnesc rîsul cu cele de mai sus; ce stiu e că nu e deloc de rîs.

Sînt multe şabloane şi mulţi urangutani care fac abuz de ele, dar mai ales de umorul, de răbdarea şi de bunul meu simţ. Nu o colecţie de şabloane se vrea această postare, ci un strigăt de ajutor.

Fumeaza, nu ma deranjezi!

Disclaimer: eu fumez ca un sarpe.

Niste romani stabiliti in Anglia isi viziteaza din cind in cind rudele ramase in patrie. Fiecare vizita le aduce, pe linga bucuria reintilnirii, si socul badaraniei in care romanasii de acasa se complac. Una dintre badaraniile de care copilul instrainatilor a fost socat pina la consternare e fumatul la masa inainte ca ceilalti sa fi terminat de mincat. Oaspetii inca mai aveau de mincat cind gazdele si-au aprins tigarile fara nici o grija. La atentionarea doamnei din Anglia ca asa ceva nu se face la masa raspunsul familiei romanesti a venit ca un pumn in stomac, ca o voma trintita direct in farfurie: „hai, ba, ce-aveti, v-ati boierit in Anglia aia a voastra?”

Codul bunelor maniere spune foarte clar ca cele mai mari badaranii la masa sint bagatul cutitului in gura si fumatul inainte ca toti sa fi terminat de mincat. Eu am citit codul asta demult tare si am constatat ca fiecare „prevedere” are o justificare practica, un motiv bine intemeiat. De exemplu, bagatul cutitului in gura e interzis de norma de politete care decurge din consecinta tragica pe care gestul l-ar putea avea si anume sa-ti tai limba! Fumatul inainte ca ceilalti sa fi terminat de mincat poate fi foarte neplacut pentru unii meseni, chiar fumatori, cum e cazul meu. E ca si cum ai da o basina zgomotoasa si puturoasa in timpul mesei. Sa fiu bine inteles, basina e sanatoasa, naturala si necesara, dar in nici un caz in timpul mesei, ci doar in intimitate.

Mai zice codul bunelor maniere o chestie, pe care la inceput nu am inteles-o, si anume ca exista o badaranie si mai mare decit fumatul la masa: intrebarea pe care unii fumatori o pun celor care nu au terminat de mincat: „Pot sa fumez, chiar daca nu ai terminat?”. Eu raspund invariabil NU! Dar crezi ca sint luat in seama vreodata de comeseni? Sigur ca nu! Si atunci imi jur in barba ca nu mai vreau sa am de-a face cu persoana respectiva niciodata. Numai ca, in Romania, daca ma tin de juramintul asta ramin fara prieteni.

O scriere misto d-ale lui Doroftei

Pentru ca n-am mai scris de-un veac, bag o scriere de-ale lui Doroftei, care mi-a placut mie. O sa butonez si eu in curind ceva, dupa ce-mi trece greata de EBA si alte oratanii pe care le-am vazut in ultima vreme.

Entropion

Primul lucru, prima informatie ce mi-a pus timpanele in miscare a fost ceva ce n-am inteles defel: "Tiruma!". Apoi o palma atenta mi-a tras pleoapele de pe ochi si am inceput sa vad. In jurul meu, fetze cunoscute: sotia mea, fratele meu, fiica-mea cu sotul ei... O sfarseala irezistibila, ca o cadere intr-un gol absorbant ma tot indemnau sa inchid inapoi ochii si sa stradorm, sa-mi trimit la somn fiecare celula - inclusiv inima cea fara de odihna. Dar oboseala s-a risipit foarte putin, atat cat sa raman treaz. Am ramas insa vesnic obosit in limite suportabile - abia in 20, poate 30 de ani oboseala asta blanda s-a risipit de tot lasandu-ma perfect treaz, perfect vioi si pus pe alergatura, pe treaba, cu gandul numai la pizda sau sport.
Ca veni vorba de pizda: tot vreo 20 de ani mi-au trebuit sa accept sa-mi fut nevasta. O babatie urata si uscata la care ma uitam oripilat si nu eram in stare sa cred ce-o sa se intample cu ea, ce metamorfoza spectaculoasa va suferi: incet-incet, pe nesimtite, ea s-a transformat intr-o femeie pe cinste: voinica, supla, rezistenta la tavaleala si pofticioasa nevoie mare. E usor de ghicit ce tragedie a urmat cand a trebuit sa ne despartim: arata mai bine ca niciodata, plesnea de sanatate si inocenta si a trebuit s-o las sa plece pentru totdeauna in orasul ei natal.
Ce sa mai povestesc: credeam ca scaderea entropiei e paradisul: nu e.
E trist sa ramai mereu mai singur... sa te paraseasca, pe rand toti prietenii. Sa te uiti cum iti dispar din agenda nume dupa nume. Toti cunoscutii mai tineri: i-am bagat pe rand in pizda ma-si!
De la o vreme sunt acasa la parinti. Cu maica-mea m-am obisnuit, dar taica-meu a aparut abia ieri: a venit de pe front, in urma unui asediu deosebit de prolific.
Mi-e greu sa mai scriu, ma lasa mainile. Parca sunt beat, trag linii strambe, imi bag degetele in ochi, imi curg bale si ma kak pe mine. Astia parca au innebunit: cu cat sunt mai aiurea si degenerez, cu atat ma pupa si ma dezmiarda mai cu foc. Imi vine sa vomit (si o si fac, vomit pe mama, in aplauzele tuturor).
Nu mai pot vorbi defel, nu mai vad bine si simt intr-un punct din centrul fruntii o durere atat de atroce incat nu-mi pot stapani un urlet necontenit. O persoana imbracata in alb ma insfaca salvator, imi simt picioarele umezite de o atingere placuta, aud ca prin vis un strigat neinteles (o fi numele meu, o fi un strigat de lupta): "Taiabe!" apoi umezeala calda urca, durerea scade, e din ce in ce mai bine.