Sîntem ce citim

Sîntem ceea ce citim. Eu acum sînt John Steinbeck. Tu cine eşti?

Calul Traian

Un ditamai Cal Troian (sau Traian, daca-ti suna mai bine) si-a facut loc pe poarta Cotrocenilor si a nechezat ieri, anuntind cu bucurie ca Presedintele Basescu isi asuma total legalizarea prostitutiei si dezincriminarea consumului de droguri.
Acuma... eu insumi sint total de acord cu cele doua masuri propuse si le vad ca singurele capabile sa reglementeze macar activitatile cu pricina. Dar Patriarhia Romana vede cu totul altfel situatiunea, la fel ca si o mare parte a publicului romanesc, profund retrograd si ne-educat (stiu bine ce vorbesc - am fost profesor la tara 4 ani de zile amare).
Asadar, Basescu va pierde foarte multe puncte electorale taman cind NU avea nevoie de asa ceva si ma minuneaza usurinta cu care a inhatat momeala. Putea s-o lase mai pe la primavara, dupa ce va fi cistigat alegerile cu ajutorul lui Dumnezeu si al PDL.
Deja dezbaterea zilei de ieri si de azi este raportul comisiei prezidentiale cu pricina iar Presedintele in exercitiu pierde puncte minut cu minut.
Cei care i-au facut lucratura au dat o lovitura de maestri si nu pot decit sa-i aplaud. Atunci cind vrei sa bagi la apa pe cineva trebuie doar sa-i bagi in gura o idee de bun simt dar care sa revolte o mare parte din populatie. Nu vad ce mai poate face ca sa dreaga busuiocul. Un titlu din presa de dimineata suna exact asa: "Soluţie marinărească a Comisiei Prezidenţiale: Droguri şi curve". Titlurile din zilele urmatoare probabil ca vor fi cam in acelasi ton.

O singura intrebare ma macina si asta ar trebui sa fie adevarata dezbatere in presa: cine o fi pus la cale toata tarasenia? Dupa cum arata lucrarea, pare a fi opera serviciilor mult iubite de prezident si care se pare ca nu-l mai iubesc pe el cum il iubeau cindva.

Eh... ce sa-i faci? Iubirea nu dureaza mai mult de 4-5 ani, asa cum arata studiile de specialitate. Am vazut eu pe Discovery.

Spaime şi vrăji

"Noaptea, cînd ne nimerim singuri într-o pustietate, cădem pradă temerilor şi spaimelor. O, ne pricepem să populăm bezna cu orori, chiar şi noi cei care ne socotim bine informaţi şi siguri de noi şi nu credem decît în ceea ce se poate măsura şi cîntări. Ştim perfect de bine că acele sumbre fantasme care ne împresoară ori nu există, ori nu sînt primejdioase pentru noi, şi totuşi ne e frică. Mă gîndesc ce groaznice trebuie să fi fost nopţile pe vremea cînd oamenii erau siguri că acele lucruri există şi că sînt necruţătoare.

...

Am locuit într-o vreme în preajma unei păduri de uriaşi arbori care îşi împleteau coroanele desupra unui mic tău de munte, lac întunecat, alimentat de izvoare. Dacă există aşa-zise locuri bîntuite de duhuri rele, atunci cu siguranţă că era unul dintre acelea. Am cunoscut acolo un om din Filipine, un muntean scurt, negricios şi tăcut, probabil din seminţia Maori. Odată, gîndindu-mă că poate se trage dintr-un trib care recunoaste nevăzutul drept o parte a realităţii, l-am întrebat dacă nu se teme de acel loc blestemat, mai ales noaptea. Nu se teme, mi-a raspuns el, din pricina că are de multă vreme de la un vraci ceva magic împotriva duhurilor rele.
- Arată-mi şi mie talismanul acela, i-am spus.
- Sînt nişte vorbe, a răspuns el. Nişte cuvinte magice.
- Poţi să mi le spui?
- Cum să nu, mi-a răspuns şi-a început a bombăni: In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti
- Ce înseamnă asta? l-am intrebat.
A ridicat din umeri.
- Nu ştiu, a zis. E o vrajă împotriva duhurilor rele, aşa că eu de ele nu mă tem."

John Steinbeck - "Eu si Charlie descoperim America"

Cum ne salutăm în Bucureşti

*în acest text vecinul este personaj colectiv şi nu unul anume

La puţină vreme după ce m-am mutat definitiv în Bucuresti am observat un anume comportament bizar al vecinului, care m-a contrariat şi amuzat deopotriva: în scara blocului, noul meu vecin mă saluta foarte cordial, uneori iniţiind şi o scurtă conversaţie (bucureşteanul este, în ciuda a ce crede restul ţării, un om cordial, cald şi săritor).

Ciudaţenia e că, acelaşi vecin, întîlnit la colţul blocului, nu te mai salută atît de cordial, ci se rezumă la o înclinare deferentă din cap şi eventual un bună ziua strecurat printre buze. Cu un pic de noroc, poate ca si la un mic zîmbet.

La două blocuri mai încolo, întîlnirea dintre cei doi vecini de scară e semnalată printr-o privire aproape rece, cu semnificaţia „ne ştim noi”…

Prima dată cînd m-am întîlnit cu vecinul de bloc la prăvălie, mi-am pus zîmbetul meu de moldovean pe faţă şi m-am pregătit să-l salut. Şocul cultural a fost că vecinul a trecut pe lîngă mine ca şi cum nu mă văzuse în viaţa lui.

Dar sa nu crezi că am rămas duşmani! Nuuuu! A doua zi, întîlnirea din scara blocului a beneficiat de aceeaşi efuziune specifică vecinului român: „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeţi? Merge treaba? Bine, sănătate!”

Nu m-ar mira prea tare dacă, întîlnindu-mă cu vecinul undeva la capatul celalalt al Bucureştilor, m-ar lua la înjurat şi la stuchit.

Dacă, doamne apără, m-aş întilni cu el pe la Satu Mare, să zicem, cred că s-ar repezi la mine cu cuţitul. Bineînteles că săptămîna următoare, în scara blocului, acelaşi ar tăbărî pe mine cu „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeeţi? Cum merge treaba? Sănătate! Dar ce-aţi păţit la umăr? Sînteţi rănit? Măi, ce oameni!…”

Şablonarzii

Surse de stres sînt peste tot în viaţa omului: zgomote, muncă, deadline-uri, vecini tîmpiţi, nevastă etc. Ca să faci slalom printre ele îţi trebuie umor. Dar şi cu umorul e greu, fiindcă există umor şi umor. Ah! – umorul are atîtea niveluri, încît el însuşi poate deveni sursă de stres. De la Vacanţa Mare sau Buzdugan&Morar şi pînă la Seinfeld sau George Carlin e cale lungă, mai lungă decît Calea Lactee.

O sursă cumplită de stres pentru mine sînt persoanele care, nefiind dotate cu umor natural, ţin totuşi neapărat sa fie spirituale, să te facă să rîzi, cum ar veni, cu orice preţ. Există o categorie de oameni care mă stresează cumplit: Şablonarzii – aşa i-am denumit eu. Oamenii ăştia te hăituiesc oriunde te prind cu hazul lor forţat şi, fiindcă nu au motoraşul propriu cu care să creeze, îşi folosesc memoria. Stocheaza tot felul de fraze şi de jocuri de cuvinte şi ţi le livrează cînd ţi-e lumea mai dragă şi de multe ori cît se poate de inadecvat momentului, ca nuca-n perete, sau ca musca-n lapte, ca să zic aşa.

Te aşezi la masa cu unii şi îi auzi cu celebra glumă „Ia şi mănîncă, că e bună, e cu carne de porcule”. Şi se pun pe rîs, frate, de zici că au inventat atunci umorul. Sau dacă e cu carne de pasăre, obligatoriu se aude un glas imbecil care spune „de păsărică”. Şi tine-te haz, tată!

Vrei să ieşi la o ţigară cu colegii de birou. Invariabil e unul care se crede mare spiritual cu obosita şi stupida „Hai să fumăm în gură”!!! Sau invitaţia la masă la fel de idioată „Hai să mîncăm în gură”.
Of…
Te apuci să povesteşti cum ţi-a crăpat hard-diskul şi cum ai pierdut tot ce aveai in computer… greşeală mare – automat se aude vocea tembelă a colegului spiritual: „unde dai şi unde crapă”.
Dacă faci imprudenţa să foloseşti în cine ştie ce context cuvîntul "înainte" te-ai fript. Se bagă idiotul cu cumplita „că înainte era mai bine”. Cînd pizda mă-ti era mai bine inainte, băi cretinătate patentată?!? Călca-te-ar tramvaiul 21 să te calce de zeamă verzuie ce eşti!

Am cunoscut cîndva o tipă. Blondă. Mişto. Sexy. De treabă. De gaşcă. Futăcioasă. Cu maşina ei. Cu casa ei. Cu banii ei. Ai crezut ca m-am scos? Neeeee!... nici gînd! Încă din prima m-a luat cu „chiar dacă-s blonda să ştii ca am uşoare urme de inteligenţă”. Aha… am gindît înspăimîntat – din prima un şablon. A continuat cu şabloane peste şabloane deşi îi sugeram discret că mă agasează, pînă a culminat cu şablonul care m-a pus pe fugă definitiv: „Să nu uit să-mi cumpăr hîrtie inginerică”. Hîrtie inginerică… băga-mi-aş pula să-mi bag astă’ şi mîine!

Ce sînt şabloanele? O definiţie care-mi vine acum în minte e UMOR DISPERAT. Creiere uscate care vor să pară cu orice preţ strălucitoare. Au văzut ca oamenii care stîrnesc rîsul sînt apreciaţi , „populari” şi au succes în societate.

Nu ştiu dacă am reuşit să-ţi stîrnesc rîsul cu cele de mai sus; ce stiu e că nu e deloc de rîs.

Sînt multe şabloane şi mulţi urangutani care fac abuz de ele, dar mai ales de umorul, de răbdarea şi de bunul meu simţ. Nu o colecţie de şabloane se vrea această postare, ci un strigăt de ajutor.

Fumeaza, nu ma deranjezi!

Disclaimer: eu fumez ca un sarpe.

Niste romani stabiliti in Anglia isi viziteaza din cind in cind rudele ramase in patrie. Fiecare vizita le aduce, pe linga bucuria reintilnirii, si socul badaraniei in care romanasii de acasa se complac. Una dintre badaraniile de care copilul instrainatilor a fost socat pina la consternare e fumatul la masa inainte ca ceilalti sa fi terminat de mincat. Oaspetii inca mai aveau de mincat cind gazdele si-au aprins tigarile fara nici o grija. La atentionarea doamnei din Anglia ca asa ceva nu se face la masa raspunsul familiei romanesti a venit ca un pumn in stomac, ca o voma trintita direct in farfurie: „hai, ba, ce-aveti, v-ati boierit in Anglia aia a voastra?”

Codul bunelor maniere spune foarte clar ca cele mai mari badaranii la masa sint bagatul cutitului in gura si fumatul inainte ca toti sa fi terminat de mincat. Eu am citit codul asta demult tare si am constatat ca fiecare „prevedere” are o justificare practica, un motiv bine intemeiat. De exemplu, bagatul cutitului in gura e interzis de norma de politete care decurge din consecinta tragica pe care gestul l-ar putea avea si anume sa-ti tai limba! Fumatul inainte ca ceilalti sa fi terminat de mincat poate fi foarte neplacut pentru unii meseni, chiar fumatori, cum e cazul meu. E ca si cum ai da o basina zgomotoasa si puturoasa in timpul mesei. Sa fiu bine inteles, basina e sanatoasa, naturala si necesara, dar in nici un caz in timpul mesei, ci doar in intimitate.

Mai zice codul bunelor maniere o chestie, pe care la inceput nu am inteles-o, si anume ca exista o badaranie si mai mare decit fumatul la masa: intrebarea pe care unii fumatori o pun celor care nu au terminat de mincat: „Pot sa fumez, chiar daca nu ai terminat?”. Eu raspund invariabil NU! Dar crezi ca sint luat in seama vreodata de comeseni? Sigur ca nu! Si atunci imi jur in barba ca nu mai vreau sa am de-a face cu persoana respectiva niciodata. Numai ca, in Romania, daca ma tin de juramintul asta ramin fara prieteni.

O scriere misto d-ale lui Doroftei

Pentru ca n-am mai scris de-un veac, bag o scriere de-ale lui Doroftei, care mi-a placut mie. O sa butonez si eu in curind ceva, dupa ce-mi trece greata de EBA si alte oratanii pe care le-am vazut in ultima vreme.

Entropion

Primul lucru, prima informatie ce mi-a pus timpanele in miscare a fost ceva ce n-am inteles defel: "Tiruma!". Apoi o palma atenta mi-a tras pleoapele de pe ochi si am inceput sa vad. In jurul meu, fetze cunoscute: sotia mea, fratele meu, fiica-mea cu sotul ei... O sfarseala irezistibila, ca o cadere intr-un gol absorbant ma tot indemnau sa inchid inapoi ochii si sa stradorm, sa-mi trimit la somn fiecare celula - inclusiv inima cea fara de odihna. Dar oboseala s-a risipit foarte putin, atat cat sa raman treaz. Am ramas insa vesnic obosit in limite suportabile - abia in 20, poate 30 de ani oboseala asta blanda s-a risipit de tot lasandu-ma perfect treaz, perfect vioi si pus pe alergatura, pe treaba, cu gandul numai la pizda sau sport.
Ca veni vorba de pizda: tot vreo 20 de ani mi-au trebuit sa accept sa-mi fut nevasta. O babatie urata si uscata la care ma uitam oripilat si nu eram in stare sa cred ce-o sa se intample cu ea, ce metamorfoza spectaculoasa va suferi: incet-incet, pe nesimtite, ea s-a transformat intr-o femeie pe cinste: voinica, supla, rezistenta la tavaleala si pofticioasa nevoie mare. E usor de ghicit ce tragedie a urmat cand a trebuit sa ne despartim: arata mai bine ca niciodata, plesnea de sanatate si inocenta si a trebuit s-o las sa plece pentru totdeauna in orasul ei natal.
Ce sa mai povestesc: credeam ca scaderea entropiei e paradisul: nu e.
E trist sa ramai mereu mai singur... sa te paraseasca, pe rand toti prietenii. Sa te uiti cum iti dispar din agenda nume dupa nume. Toti cunoscutii mai tineri: i-am bagat pe rand in pizda ma-si!
De la o vreme sunt acasa la parinti. Cu maica-mea m-am obisnuit, dar taica-meu a aparut abia ieri: a venit de pe front, in urma unui asediu deosebit de prolific.
Mi-e greu sa mai scriu, ma lasa mainile. Parca sunt beat, trag linii strambe, imi bag degetele in ochi, imi curg bale si ma kak pe mine. Astia parca au innebunit: cu cat sunt mai aiurea si degenerez, cu atat ma pupa si ma dezmiarda mai cu foc. Imi vine sa vomit (si o si fac, vomit pe mama, in aplauzele tuturor).
Nu mai pot vorbi defel, nu mai vad bine si simt intr-un punct din centrul fruntii o durere atat de atroce incat nu-mi pot stapani un urlet necontenit. O persoana imbracata in alb ma insfaca salvator, imi simt picioarele umezite de o atingere placuta, aud ca prin vis un strigat neinteles (o fi numele meu, o fi un strigat de lupta): "Taiabe!" apoi umezeala calda urca, durerea scade, e din ce in ce mai bine.