Cu doaga sărită prin lume

Un american de rînd, să-i zicem Smith, stătea într-o bună zi pe budă, chinuit de-o constipaţie cosmică. Şi, cum statea el aşa şi se scremea fără nădejde, iată că intră în casă prietenul lui de pahar şi-l strigă: „Joe, I’m here! I brought the beer too!”. La care omul meu, grăbit sa bea bere cu prietenul său, face o sforţare supremă, insuficientă pentru binecuvîntata defulare, suficientă însă pentru a-i plezni un vas de sînge din creier – numit popular doagă. Cazul, relatat pe Discovery or smth., e cît se poate de real, chiar dacă ce urmează frizează irealul.

Şi urmează aşa: odată întors din spital, după operaţia salvatoare, omul meu îşi descoperă un talent nefiresc pentru un biet instalator, fie el şi american: se apucă de pictat cu frenezie, realizează nişte opere unanim apreciate de critici şi de cumpărătorii cu bani. Ce mai, devine unul dintre pictorii contemporani de mare clasă.

Trecînd peste aspectul tragi-comic al întîmplării, remarc că un artist are, clar, o doagă sărită, că altfel nu se cheamă artist. Ori din născare, ori ca urmare a unei scremeri supreme pe budă. Pe aştia cu doaga sărita îi recunoşti din prima. Fac lucruri remarcabile, care dau plăcere şi frumuseţe şi adună aplauze. Pe ăilalţi îi recunoşti iarăşi din prima: sînt oameni obişnuiţi, nechinuiţi de talente, care-şi trăiesc cinstit traiul şi-şi mănîncă tihniţi mălaiul.

Mai sînt însa şi unii care, deghizaţi în posesori de doage sărite, se chinuiesc să arate cu orice preţ că doaga lor e sărita cel mai departe. Îţi dau azi numai două nume. Dar bagă de seamă ca s-ar putea sa nu fii de acord cu mine, ceea ce nu mă deranjează în principiu, doar te rog sa ţii cont de metoda pe care o folosesc eu ca să-i scot din impostură şi să-i arăt în goliciunea lor. Metoda e infailibilă şi e aşa – impostorii au tendinţa de a exagera orice manifestare, în ideea că omul de rînd se lasă păcălit de cantitate. Principiul lor este ăsta: nu ştiu să cînt, lălăiesc sau rag, nu am nimic de spus, bag ceaţă şi mă scălîmbăiesc. Şi acum cele două nume, care se bucură şi de ceva popularitate: Ada Milea şi Tudor Chirilă.

Ei, dragă, dacă vei fi ascultînd cu luare-aminte la ce (nu) au oamenii ăştia de spus, vei băga de seama că mai au amindoi muuult de stat pe budă pîna cînd să le sară doaga cu adevarat şi să nu mai fie nevoiţi a umbla cu doaga vopsită.

P.S. – la ultima cîntare pe care am prestat-o în faţa unui public excelent, cunoscător şi ascultător, Ramona mi-a atras atenţia că la prima piesa am fost cabotin. Am recunoscut pe loc, ce să fac, avea dreptate. Neavînd doaga destul de sărită am exagerat un pic, în dorinţa de a capta mai repede publicul. Am lălăit şi am ras. De la a doua piesă doaga mi-a sărit de la sine şi recitalul a fost superb, fără să fie nevoie să exagerez sau să mint.
Şi încă o chestie: pe ăla care a profitat de întuneric şi mi-a furat căpăcelul de la bateria de la doza de la chitară îl bag în pizda mă-si definitiv şi ireversibil!...