Sîntem ce citim reloaded - Kazantzakis

Alelei! Mi-am luat inima-n dinţi şi am redeschis după vreo douazeci şi ceva de ani "Alexis Zorba", capodopera lui Niko Kazantzakis. După care s-a facut fabulosul film cu Anthony Queen, Alan Bates si Irene Papas. Am spus mereu ca acesta e unul din rarele cazuri în care filmul bate cartea. Dupa vreo 70 de pagini... mă mai gîndesc...

Mai la vale iată un dialog dintre cele două personaje principale:

"- Tu nu crezi aşadar în nimic? - am strigat exasperat (patronul).

- Nu, nu cred în nimic, de cîte ori să-ţi mai spun? Nu cred în nimic şi în nimeni; numai în Zorba. Nu pentru că Zorba ar fi mai bun ca alţii, nici vorbă de-aşa ceva! O brută şi el. Dar cred în Zorba pentru că e singurul pe care-l am sub stăpînirea mea, singurul pe care-l cunosc; toţi ceilalţi, nişte năluci. Cu ochii lui văd, cu urechile lui aud, cu maţele lui mistui. Toţi ceilalţi, îţi spun, nişte năluci. Cînd o să mor eu, totul o să moară. Întreaga lume zorbească se va nărui!
- Vorbeşti cu un egoism! am zis eu sarcastic.
-N-am ce-i face, jupîne! Asta e: ce e în guşă şi-n căpusă; sînt Zorba, vorbesc ca Zorba."

Ce naiba pute in halul asta?

Azi am iesit cu ciinii pe-afara, cum fac in fiecare seara, ca sa le linistesc vezicile si sa le mai tai neastimparul. La intoarcerea din parc am oprit oleaca in ţarcul special pentru ciini si m-am asezat si eu pe banca. Cum stateam si ma gindeam la Nimic... deodata imi vine pe la nas un miros strasnic de gunoi, de parca m-as fi asezat pe marginea gropii Glina, cu picioarele atirnind asupra haului cotropit de ciori, corbi si pescarusi. Ce mama naibii o fi duhnind in halul asta? - imi zic, fiindca linga banca nu e decit un mic cos de hirtii, nicidecum groapa de gunoi a Bucurestilor. Cind m-am ridicat sa plec am aruncat un ochi in cosul de hirtii. Ce crezi ca era? Era plin de ziare.

Cum ziceam, sintem ce citim. Acum sint Doroftei.

Vrei sa fii si tu oleaca Doroftei? Iti garantez ca e misto. Baga-te pe link:

http://www.holdem.ro/forum/blogs/obs/914-fetitza.html

Sîntem ce citim

Sîntem ceea ce citim. Eu acum sînt John Steinbeck. Tu cine eşti?

Calul Traian

Un ditamai Cal Troian (sau Traian, daca-ti suna mai bine) si-a facut loc pe poarta Cotrocenilor si a nechezat ieri, anuntind cu bucurie ca Presedintele Basescu isi asuma total legalizarea prostitutiei si dezincriminarea consumului de droguri.
Acuma... eu insumi sint total de acord cu cele doua masuri propuse si le vad ca singurele capabile sa reglementeze macar activitatile cu pricina. Dar Patriarhia Romana vede cu totul altfel situatiunea, la fel ca si o mare parte a publicului romanesc, profund retrograd si ne-educat (stiu bine ce vorbesc - am fost profesor la tara 4 ani de zile amare).
Asadar, Basescu va pierde foarte multe puncte electorale taman cind NU avea nevoie de asa ceva si ma minuneaza usurinta cu care a inhatat momeala. Putea s-o lase mai pe la primavara, dupa ce va fi cistigat alegerile cu ajutorul lui Dumnezeu si al PDL.
Deja dezbaterea zilei de ieri si de azi este raportul comisiei prezidentiale cu pricina iar Presedintele in exercitiu pierde puncte minut cu minut.
Cei care i-au facut lucratura au dat o lovitura de maestri si nu pot decit sa-i aplaud. Atunci cind vrei sa bagi la apa pe cineva trebuie doar sa-i bagi in gura o idee de bun simt dar care sa revolte o mare parte din populatie. Nu vad ce mai poate face ca sa dreaga busuiocul. Un titlu din presa de dimineata suna exact asa: "Soluţie marinărească a Comisiei Prezidenţiale: Droguri şi curve". Titlurile din zilele urmatoare probabil ca vor fi cam in acelasi ton.

O singura intrebare ma macina si asta ar trebui sa fie adevarata dezbatere in presa: cine o fi pus la cale toata tarasenia? Dupa cum arata lucrarea, pare a fi opera serviciilor mult iubite de prezident si care se pare ca nu-l mai iubesc pe el cum il iubeau cindva.

Eh... ce sa-i faci? Iubirea nu dureaza mai mult de 4-5 ani, asa cum arata studiile de specialitate. Am vazut eu pe Discovery.

Spaime şi vrăji

"Noaptea, cînd ne nimerim singuri într-o pustietate, cădem pradă temerilor şi spaimelor. O, ne pricepem să populăm bezna cu orori, chiar şi noi cei care ne socotim bine informaţi şi siguri de noi şi nu credem decît în ceea ce se poate măsura şi cîntări. Ştim perfect de bine că acele sumbre fantasme care ne împresoară ori nu există, ori nu sînt primejdioase pentru noi, şi totuşi ne e frică. Mă gîndesc ce groaznice trebuie să fi fost nopţile pe vremea cînd oamenii erau siguri că acele lucruri există şi că sînt necruţătoare.

...

Am locuit într-o vreme în preajma unei păduri de uriaşi arbori care îşi împleteau coroanele desupra unui mic tău de munte, lac întunecat, alimentat de izvoare. Dacă există aşa-zise locuri bîntuite de duhuri rele, atunci cu siguranţă că era unul dintre acelea. Am cunoscut acolo un om din Filipine, un muntean scurt, negricios şi tăcut, probabil din seminţia Maori. Odată, gîndindu-mă că poate se trage dintr-un trib care recunoaste nevăzutul drept o parte a realităţii, l-am întrebat dacă nu se teme de acel loc blestemat, mai ales noaptea. Nu se teme, mi-a raspuns el, din pricina că are de multă vreme de la un vraci ceva magic împotriva duhurilor rele.
- Arată-mi şi mie talismanul acela, i-am spus.
- Sînt nişte vorbe, a răspuns el. Nişte cuvinte magice.
- Poţi să mi le spui?
- Cum să nu, mi-a răspuns şi-a început a bombăni: In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti
- Ce înseamnă asta? l-am intrebat.
A ridicat din umeri.
- Nu ştiu, a zis. E o vrajă împotriva duhurilor rele, aşa că eu de ele nu mă tem."

John Steinbeck - "Eu si Charlie descoperim America"

Cum ne salutăm în Bucureşti

*în acest text vecinul este personaj colectiv şi nu unul anume

La puţină vreme după ce m-am mutat definitiv în Bucuresti am observat un anume comportament bizar al vecinului, care m-a contrariat şi amuzat deopotriva: în scara blocului, noul meu vecin mă saluta foarte cordial, uneori iniţiind şi o scurtă conversaţie (bucureşteanul este, în ciuda a ce crede restul ţării, un om cordial, cald şi săritor).

Ciudaţenia e că, acelaşi vecin, întîlnit la colţul blocului, nu te mai salută atît de cordial, ci se rezumă la o înclinare deferentă din cap şi eventual un bună ziua strecurat printre buze. Cu un pic de noroc, poate ca si la un mic zîmbet.

La două blocuri mai încolo, întîlnirea dintre cei doi vecini de scară e semnalată printr-o privire aproape rece, cu semnificaţia „ne ştim noi”…

Prima dată cînd m-am întîlnit cu vecinul de bloc la prăvălie, mi-am pus zîmbetul meu de moldovean pe faţă şi m-am pregătit să-l salut. Şocul cultural a fost că vecinul a trecut pe lîngă mine ca şi cum nu mă văzuse în viaţa lui.

Dar sa nu crezi că am rămas duşmani! Nuuuu! A doua zi, întîlnirea din scara blocului a beneficiat de aceeaşi efuziune specifică vecinului român: „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeţi? Merge treaba? Bine, sănătate!”

Nu m-ar mira prea tare dacă, întîlnindu-mă cu vecinul undeva la capatul celalalt al Bucureştilor, m-ar lua la înjurat şi la stuchit.

Dacă, doamne apără, m-aş întilni cu el pe la Satu Mare, să zicem, cred că s-ar repezi la mine cu cuţitul. Bineînteles că săptămîna următoare, în scara blocului, acelaşi ar tăbărî pe mine cu „Bună ziuaaaa! Ce mai faceeeeţi? Cum merge treaba? Sănătate! Dar ce-aţi păţit la umăr? Sînteţi rănit? Măi, ce oameni!…”