Fratele meu ungur

Erau anii cenusii ai tineretii noastre. 1987. Intr-unul dintre cele mai chinuite orasele din Romania, Cristuru Secuiesc. Acolo ma aruncase repartitia de la facultate, profesor intr-un satuc din preajma.

Feri Pavai m-a auzit odata cintind la chitara. A venit la mine impreuna cu Jimi si m-a intrebat daca nu vreau sa cint cu ei in trupa lor de rock. Am acceptat. Ne intilneam intr-o sala de la Casa de Cultura si repetam. Drept scule aveam o statie de amplificare romaneasca cu mufe DIN, o chestie care mai mult piriia si fisiia. Chitarile tot romanesti, vai de degetele noastre!

Dar cintam Lady in Black, dupa Uriah Heep, si nu ne iesea rau deloc! O haita de fani adolescenti stateau si ne ascultau fascinati si trebuia doar sa ridic un deget, ca sa ma intrebe ce-mi doreste inima: o bere, o tigara, sa traga o fuga la magazin sa-mi cumpere ceva?

Dupa vreo luna si ceva am intrerupt repetitiile, fiindca nu stiam ce avem de gind si fiindca „sculele” noastre sunau rau de tot.

A trecut un an. Cu Pavai ma mai intilneam la o bere – doua si mai ales la tenis de masa. Era foarte bun la tenis de masa. Juca cu o viteza uluitoare si cu o forta incredibila. Din pacate campion era la alt sport, fumatul. Era in stare sa joace tenis de masa cu tigara-n gura! Imi spunea ca nici noaptea nu se oprea din fumat. Se trezea din somn si isi aprindea o tigara, ca sa poata dormi mai departe. Asta de cinci-sase ori pe noapte. Cred ca pe vremea aia fuma cam cinci pachete de Carpati fara pe zi. Cu toate astea arata incredibil de bine. Nu numai ca era frumusel foc, dar avea si un corp atletic perfect.

Dupa un an, cum zic, imi spune ca s-a hotarit sa refaca trupa lui cea veche, Katalit si ca trebuie neaparat sa facem un concert in Cristuru Secuiesc. La Odorhei erau deja interzisi de securisti, fiindca la concertul din urma cu citiva ani se lasase cu strigate anticomuniste si cu scaune rupte in sala Casei de Cultura.

De unde, de neunde, a mai facut rost de doua statii de amplificare, una dintre ele Dynacord veritabila. Un set de tobe si Jakszi care sa bata in ele.

Apropo… acest Jakszi era un tobosar cum rar mi-a fost dat sa aud. Precizie de metronom, forta si viteza.

In fine, timp de o luna si jumatate am stat intr-o salita de repetitii si am invatat cele 30 de piese compuse de Pavai. Cu fiecare zi eram tot mai buni si trupa se lega. Repetitiile tineau cam 5-6 ore pe zi. La sfirsit eram cheauni de cap.

Gasca de fani a reaparut ca din pamint. Stateau in sala in liniste si ne serveau cu orice doream, de parca am fi fost niste mari staruri rock.

In ziua concertului inca nu eram siguri ca securistul orasului, locotenentul Ilie, o sa ne dea sau nu aprobarea. Fiindca aveam plete si ne imbracam aiurea, in blugi si tricouri fara mineci si mai ales fiindca muzica noastra era rock, Speed Metal, fara nici un un vers despre patrie, pace sau alte cacaturi.

Probabil totusi ca locotenentul Ilie n-a vrut sa riste linistea in oras. Afisele erau pe ziduri si pe garduri de doua saptamini, biletele erau deja vindute cu o saptamina inainte, 150% din capacitatea salii. Noi mergeam prin oras urmati de fani care ne carau chitarile, ce mai…

Nu povestesc concertul, fiindca nu se poate povesti. A fost cea mai tare experienta muzicala din viata mea. Pavai a fost uluitor, in forma mare, solourile lui demne de Yngwie Malmsteen, Jakszi incredibil cu cele doua tobe mari ale lui, Jimi incintator si el la bass, iar trupa Katalit interzisa imediat dupa concert si in Cristur.

Am mai facut citeva concerte bune in Sighisoara, la Balan, Vlahita si in alte citeva localitati mici, pina ne-au crapat de tot sculele, adica nemerniciile alea de statii romanesti, in sensul ca au luat foc pe scena.

Dupa care… am mai jucat tenis de masa, am mai baut niste kilometri cubi de bere si am mai fumat niste tigari.

In 1990 am plecat din Cristur si mi-am vazut de labirintul vietii mele. L-am regasit pe Pavai in 2007. In gradina casei lui din Cristur am dat gata vreo trei navete de bere intr-o singura dupa-amiaza. Nu puteam sa cred cum arata Pavai la aproape 50 de ani. Daca faceai abstractie de cele citeva riduri de pe frunte, ziceai ca are tot 25 de ani, musculos, zvelt si sprinten. La plecare mi-a dat niste ardei iuti din productia proprie. Ne-am mai revazut de citeva ori si am mai vorbit mult pe mess. Am facut schimb de muzici. Prietenia noastra era la fel ca acum 20 de ani. Curata, sincera, fara sa tina cont ca eu sint roman ei el e ungur, cu bancuri despre romani si unguri impartasite in hohote de ris cu lacrimi.

Zsofi Nagy (3/2/2011 9:17:58 AM): daca esti fa buzz

cristi ionescu (3/2/2011 10:16:06 AM): buzz

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:16:45 AM): am o veste proasta

cristi ionescu (3/2/2011 10:16:59 AM): da

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:01 AM): spune

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:08 AM): a murit Pavai

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:20 AM): asta nu poate fi adevarat

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:28 AM): din pacate este...

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:37 AM): nu poate fi adevarat asa ceva

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:44 AM): nici eu nu am crezut

cristi ionescu (3/2/2011 10:17:45 AM): cum?

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:17:50 AM): dar asa este

cristi ionescu (3/2/2011 10:18:13 AM): ce s-a intimplat?

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:18:32 AM): infarct, a cazut pe strada

Zsofi Nagy (3/2/2011 10:18:50 AM): si s-a dus
Publicat de Voiceover la 03:18

O poveste de viata

Cind telefonul sună, pe la ora 1 noaptea, Andrei deja adormise cu cartea in miini.
- Buna dimineata, sau buna seara la dumneavoastra. V-am sunat ca sa va dau o veste proasta: parintii dumneavoastra au murit asta noapte, in somn. Linistiti.
- A… da? Bine… multumesc – spuse Andrei si se freca la ochi. Se spala pe fata si pe dinti, la baie, si-l suna pe James.
- Hello, James.
- Yes Sir.
- Imi pare rau ca te trezesc la ora asta. Uite ce te rog: pregateste avionul. Dimineata plecam la Bucuresti. Au murit parintii mei.
- Oh, Sir! Imi pare nespus de rau!
- E OK. James. Multumesc.
- Avionul va fi gata la ora 6. Daca primim aprobare cred ca putem decola pe la 8-9.
- Bine. Vom fi acolo la 7.
- Yes Sir.

Dan si Amalia Iorgulescu s-au cunoscut in 1933. Dan avea 23 de ani, Amalia 17. A fost dragoste la prima vedere. O dragoste care a luat foc instantaneu si a ars pina la sfirsitul lungii lor vieti. Dan era dintr-o familie de burghezi instariti, Amalia la fel. Norii negri care se aratau pe cerul Europei n-a pus asupra lor nici un pic de umbra. Si-au petrecut studentia la Paris, Viena si Berlin, pe banii parintilor. La Paris s-au si casatorit. Luna de miere au petrecut-o pe Coasta de Azur si in America.
Odata intorsi in tara, in 1939, a si inceput Razboiul. Parintii lor, oameni cu bun simt si cu si mai mult simt practic, i-au trimis pe o insula din Pacific, unde credeau ca vor fi in siguranta. Si asa a si fost. Batrinii, ambele familii, au plecat in America. Dan si Amalia si-au cumparat practic jumatate din insula si au dus o viata ca-n rai, mincind banane si nuci de cocos, facind dragoste toata ziua si toata noaptea si citind trei lazi cu carti aduse pe vapor, in vreme ce omenirea trecea prin cea mai neagra perioada din istoria ei. Cind, o singura data, au fost in pericol, nici macar n-au stiut. Ce s-a intimplat? Un submarin german a trecut prin dreptul insulei, a ridicat periscopul si capitanul a zis: ia hai sa-i bombardam pe astia, ca prea bine o duc. In aceeasi clipa insa secundul a venit cu un mesaj ca trebuia sa plece urgent in misiune.

La terminarea razboiului s-au dus si cei tineri in America, unde si-au gasit parintii si mai plini de bani, pentru ca incepusera afaceri de succes. Si-au deschis si ei propriile afaceri, care au mers ca unse. Ei nu faceau decit sa supravegheze bunul mers al afacerilor, in timp ce calatoreau prin toata lumea, cuprinsi de fericire, plesnind de sanatate (nu v-am spus ca niciunul dintre ei nu fusese niciodata bolnav nici macar de-o raguseala).
N-au avut niciodata nici un necaz, nici o umbra n-a apasat asupra firului vietii lor. Tot ce era rau se intimpla numai la televizor sau in ziare.

In 1950 s-a nascut Andrei, lumina ochilor lor, un baiat foarte reusit, care cind a crescut mare a preluat afacerile parintilor si le-a dus de la nivelul de milioane de dolari la un miliard si jumatate.

In 1990 Dan si Amalia Iorgulescu au fost printre primii care au venit in Romania cu ajutoare, dar si cu speranta ca-si vor recupera proprietatile familiilor. Si tot printre primii au fost si la treaba asta. Fara sa astepte ani de zile, fara a fi tiriti prin tribunale, fara pile si fara spagi au reusit sa recupereze toate bunurile confiscate de comunisti in mai putin de un an.

Au mai facut citeva drumuri America-Romania si retur si s-au hotarit sa se stabileasca definitiv in Bucuresti, in casa batrineasca cu 14 camere din apropierea Parcului Herastrau.

Moartea i-a gasit impacati cu ei insisi si i-a luat in somn. Pesemne ca i-a fost si ei, ticaloasei cu coasa, rusine sa strice frumusetea si linistea unei atit de indelungate si rodnice vieti. Sau poate ca era a naibii de ocupata si a facut cu ei treaba de mintuiala: cind i-a gasit Aurelia, fata care le facea menajul in casa, televizorul era aprins si tocmai se vedeau niste blocuri mari de tot cum intrau in ele niste avioane mari de tot si cum se prabuseau blocurile alea mari si cum sareau oamenii aia de la etaj.

Am votat cu Cicikov

Cinci milioane două sute de mii de cicikovi au votat cu Cicikov. Alte cinci milioane două sute de mii au votat cu Cicikov. În felul ăsta n-avea cum să nu se aleagă Cicikov ca președinte al patriei. Nici prea deștept, nici prea prost, nici prea gras, nici prea slab, nici frumos și nici urît.
Nici nu face treabă, dar nici nu stă degeaba.
N-o să fim nici bogați, nici săraci. Nici fericiți, nici nefericiți.
Nu e el cel mai mare ticălos, dar nici cel mai mare sfînt. Cei mai mari ticăloși sîntem noi, cei zece milioane patru sute de mii de cicikovi. Bine, în rest sîntem cei mai de treabă. Si ne place tare mult de noi, deși ne cam detestăm. Și, desigur, cicikovul lor e rău și al nostru e bun. Adică invers.

Sîntem ceea ce sîntem: mizeria luminoasă, găinari cinstiți, imbecili geniali.
Sîntem ceea ce sîntem: Cicikov.

Sintem ce citim - azi sint Jonathan Swift

Am vazut "Calatoriile lui Gulliver" pe raft si am zis, ia sa mai plec odata in calatorie cu dumnnealui, dupa mai bine de douazeci de ani. Gulliver are o perceptie gresita, nu stiu daca in intreaga lume, dar la noi cu siguranta. E perceput ca un erou de literatura pentru copii, ceea ce cu siguranta nu este!
Calatoriile lui Gulliver sint o satira politica a vremii in care a trait Swift, valabila in orice vremuri, cam cum e Caragiale al nostru.
Ajutat si de traducerea excelenta a lui Leon Leviţchi, cu gramezi de note explicative la subsol, plec si eu in Liliput si dup-aia mai departe.
Mai sint locuri la bord!

Să ţesem frumos - II

Deci (am început cu deci? - ce tare!). Zilele astea s-a renunţat la jocul "Să ţesem frumos" şi s-a trecut la "Să ţesem la război".
Booon. Ia să vedem noi cine ţese mai frumos la război. Dl. Basescu ţese exact ceea ce spuneam acu' ceva vreme şi nu mă credea nimeni - un covor pentru anticipate. Calculele domniei sale arătau pînă de curînd ca ar fi avantajat dacă ar suprapune mesajului de campanie un al doilea mesaj: "daţi-mi o majoritate parlamentară, daţi-mi un guvern", după modelul "daţi-mi un consiliu" de la alegerile pentru PMB 2.
Aşa că a dat drumu' la război - a dat afară PSD de la guvernare ca sa provoace criza, opoziţia a marşat şi a buşit guvernul Boc (pfaaaaai! am zis guvernul Boc?!?) şi era gata de campanie şi de anticipateeee... Propunerea Croitoru e în mod evident neserioasă, nu că dl. Croitoru n-ar fi un om serios, ci pentru că nu are nici o şansă să fie acceptata de noua majoritate ad-hoc (apropo, ad-hoc nu înseamnă pe loc, cum zic unii pe la televizor).
În vremea asta Crinuţ ce-mi făcea? Tăcea şi ţesea. La război, desigur. Şi ce ţesea el? păi... văzînd că Preşedintele ţese covor de anticipate, s-a pus şi el să ţeasă tot covor de anticipate, dar de la celălalt capăt. Şi nu cu oricine, ci cu ditamai Primarul Sibiului, cel mai votat om din Romania (80 şi ceva la sută în primul tur!!!). Propunerea d-lui Antonescu ca Dl. Iohannis sa fie PM a fost pe cît de lipsită de şanse în faţa d-lui Băsescu, pe atît de magistrală. Scopul adevărat a fost ca dl. Antonescu să mearga şi el spre anticipatele Preşedintelui, în tandem cu viitorul PM. Cu apucăturile sale de om serios, cu vestea ca ar fi cel mai bun primar din RO, cu aura de neamţ salvator al neamului (doar se zice de multe ori să importăm nemţi) are deja 50,8% în simpatia românilor, după cum arată un sondaj fulger făcut ieri.
Dl. Geoană, dupa cum am mai spus şi altă dată, joacă în altă ligă, cu tot cu PSD-ul lui. A fost prins în ofsaid la polo pe apă!!!
Dl. Oprescu nu are altă şansă decît să rămînă ceea ce e: un caraghios. Un caraghios care ia voturi de la Dl. Băsescu şi de la dl. Geoană, deschizîndu-i larg uşa turului doi d-lui Antonescu.
Românii vor avea de ales în perioada următoare între două tandemuri Preşedinte - PM:

1) Tandemul Crin Antonescu / Klaus Iohannis
2) Tandemul Traian Băsescu / Traian Băsescu

Oh, yes we Crin!

Mici afaceri cu Dumezeu, prin intermediar

Am zis ca anul ăsta nu mă mai leg de Donşoara Parascheva şi de minunile ei de la Iaşi, da' uite că nu mă lasă un pelerin cu o declaraţie futere!
Uite cum face el afaceri cu Dumnezeu, avînd-o intermediar pe dra. Cuvioasă:

"Vin în fiecare an pentru că Cuvioasa Parascheva m-a ajutat mult. Eu mă rog la Cuvioasa, Cuvioasa se roagă la Dumnezeu pentru mine şi-am rezolvat nişte treburi bune".

Chiar aşa!

Îi aud pe nemernicii ăştia care se înghesuie la Iaşi în fiecare octombrie că se roagă ba pentru sănătate, ba pentru servici (asta e chestie nouă, de criză), ba pentru tot felul de minuni. Unul nu s-ar ruga pentru scăparea de prostie şi de mania îmbulzelii. Păi dacă s-ar ruga de prostie şi i-ar vindeca Cuvioasa, la anul Iaşul ar fi gol în octombrie!

Sîntem ce citim - azi sînt Traian Băsescu - marinar poet

Dragul Presedinte, acest Hugo Chavez al Pontului Euxin, a recitat la televizor o poezie dintre cele scrise de el cind se afla pe mare. Şi a plîns... A plîns la Divertis! Fiindca a uitat titlul, o sa-i dau eu unul. Si fiindca a uitat si citeva strofe am pus puncte puncte, desi imi vine tare greu sa cred ca poate cineva uita asa o capodopera. Deci:


Elegie pă mare

Deasupra-ţi cerul se înalţă
Şi de pe el privesc în jos,
Sute de stele ce-l admiră
Pe bravul om prietenos
............................................
Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,
Întors din nou la ţărmul tău iubit,
Ai alergat grăbit spre casă,
Să vezi iar chipul mamei fericit.

Casa era pustie şi cernită
Şi ai plecat încet, spre cimitir,
Ca să aşezi în ţărâna proaspăt răvăşită
Un trandafir, trei lacrimi ş-un sărut.
La capul mamei ce murise tristă
Cu gândul la copilul ce-a crescut.