Gloria gimnasticii româneşti

Dacă ai şti ce e în spatele gloriei din gimnastica feminină, ai ieşi pe stradă cu pancarte şi ai cere interzicerea ei prin lege. De fapt însuşi termenul de gimnastică feminină este impropriu de multă vreme. Termenul corect ar fi „gimnastică juvenilă”.
Îmi amintesc de cînd eram copil şi vedeam la televizor concursurile de gimnastică. Păi, nene, acolo erau nişte femei în toată regula, cu coapse, cur şi ţiţe! Cu mişcări domoale, rotunde şi cu salturi decente (remember Alina Goreac?). Totul s-a terminat la şfîrşitul anilor ’60 şi totul a început odată cu Nadia Comaneci, prin anii ’70.
Descreieraţii ăia de Bela şi Martha Kaloly au văzut ceea ce nu mai văzuse nimeni, şi anume că un corp mai mic poate efectua mişcări mai energice şi mai precise.
Dar cine are un corp mai mic? Aha... o copchilă de 10 ani. Plus că într-o femeie de 20 de ani nu prea poţi să cărăbăneşti pumni şi palme, că rişti să ţi le întoarcă, sau să-şi cheme gagiul să-ţi fută o mamă de bătaie mai sub seară, după antrenament.
Reţeta e simplă: ceva cunoştinţe tehnice, corpuri mici şi zvelte, violenţă maximă la antrenamente şi tăcere complice a părinţilor si autorităţilor.
Şi uite-aşa, în cîţiva ani, gimnastica românească a ajuns să domine podiumurile mondiale, fiindcă copchilele noastre concurau cu „balenele” sovietice, frumoase, dar lente. Asta pînă s-au prins şi sovieticii de şmecherie. Atunci a început o competiţie oarbă, la care s-a adăugat, logic, China. În ultimii ani gimnastica românească, slava domnului, a mai dat înapoi, pentru că nu prea se mai găsesc părinţi dispuşi să-şi trimită copilele la sala de tortură.
O să zici că gloria patriei e importantă şi că suferinţele acelor copchile sînt nesemnificative în faţa rezultatelor. Da? Ştii de ce zici aşa? Fiindcă nu ştii că în spatele celor 10-12 gimnaste de succes mai sînt cîteva sute de anonime, care au trecut prin acelaşi calvar, dar, ori şi-au rupt miinile şi picioarele, ori şi-au zdrobit capul pe bîrnă (numită şi „puntea suspinelor”, dacă nu ştiai).
Am avut ocazia să asist pentru jumătate de oră la un antrenament adevărat la Oneşti, exact în sala în care Nadia şi-a croit drum spre celebritate. Am văzut cîteva zeci de fetişoare incredibil de mici, la care doi haidamaci de antrenori strigau ca descreieraţii, înjurîndu-le şi cîrpindu-le şi cîte-o palmă după ceafă (aşa, mai încet, că doar erau oaspeţi străini de faţă).
Am şi vorbit cu cîteva dintre ele. Le-am întrebat de vîrstă. Am fost şocat să aud răspunsuri gen 16, sau 17, de la nişte arătări de 1 metru douăşcinci, cu păr bogat pe mîini şi picioare. Mi-am dat seama că o fată de 17 ani (care ar trebui să fie o „bunăciune”, nu-i aşa?) nu poate fi ţinută la statura aia decît forţat, cu medicamente speciale. Dovada că sportivii tineri sînt dopaţi cu medicamente am avut-o altă dată, cînd , într-un resturant, am asistat la masa de prînz a unor sportivi juniori. Imediat după ce au mîncat, antrenorul lor a pus pe masă, fiecăruia, cîte un pumn de pilule colorate – vreo 7 – iar ei le-au înghiţit fără să clipească, că altfel ar fi luat, nu-i aşa? – o scatoalcă după ceafă.
Am facut şi eu sport de performanţă – handbal – dar pe vremea aia nu ne dădeau pilule, ci doar cîte-o ciocolată din cînd în cînd, tenişi, short, tricou cu număr şi abonament de tramvai. Plus alergări kilometrice, flotări cu miile, plonjoane cu milioanele, miliarde de pase şi cîte-o scatoalcă, ce-i drept.
De fiecare dată cînd văd sau aud că gimnastele noastre au înregistrat un nou eşec pe plan mondial, mă bucur. De fiecare dată cînd aud de cîte-un nou succes, mă strînge-n spate. Nadia, dacă ar fi cinstită, ar trebui să iasă la televizor şi să ceară interzicerea gimnasticii juvenile şi revenirea la gimnastica feminină. Sau interzicerea de tot.
Mai la vale îţi dau un link spre un video cu accidente la gimnastică. Pune mîna şi vezi dacă-ţi vine-a rîde sau a plînge. Iară dacă vei mai zice cumva că gimnastica e frumoasă şi că nu am dreptate, înseamnă că nu te deosebeşti prea tare de spectatorii care urmăreau încîntaţi luptele de gladiatori.

http://www.youtube.com/watch?v=4GF2O8-t1Cw

Şi încă mai la vale, o înregistrare rarisimă cu Alina Goreac.

http://www.youtube.com/watch?v=VkhlU9xdO9k

Monstri (s)acri ai muzicii

Fiindcă prietenul Iulian m-a somat să nu mai scriu despre politică, ci despre muzică sau altceva, am zis OK. Aşa că azi scriu despre muzică, anume despre unele mituri create în muzică.
Celebritatea în muzică se construieşte în timp şi cu migală. Trebuie să fii prezent la radio şi televiziune, altfel nu exişti. Cu cît eşti prezent mai mult în play-listurile radiourilor, cu atît oamenii te reţin şi chiar te cumpără. Repetiţia e un instrument de marketing pervers. Prin difuzare repetată oamenii ajung să placă unele muzici care, de fapt, nu sînt cine ştie ce mari realizări, iar uneori sînt nişte mari porcării. În ani de zile, publicul devine captiv şi reacţionează după principiile Sindromului Stockholm. Adică îşi iubeste călăul.
Iar lumea muzicală e plina de călăi. O să dau pe faţă cîţiva călăi şi o să oripilez pe unii captivi în Sindromul Stockholm. Pfai… cu cine mama naibii să încep?

1) Cristi Minculescu – Băiat bun, de viaţă, deie-i Domnu’ viaţă lungă. Totodată, una dintre cele mai tragice voci din muzica românească. N-am auzit niciodată pe cineva atît de celebru să cînte atît de fals. În tinereţe parcă, parcă mai prindea cîteva note corecte la rînd, dar de vreo 20 de ani nu mai are nici o legătură cu partiturile pe care le interpretează. Am constatat cu surprindere că foarte multă lume nu sesizează sau tolerează cît de fals cîntă omul ăsta, deşi nu e vorba de un fals inperceptibil, ci de fals greu, greu de tot. Dacă mai punem şi absoluta imbecilitate a versurilor din cîntecele Iris, frişca se lăfăie pe tort, în aşteptarea cireşei. Dovezi? Bineeee… ia d-aici: „…Baby, baby, baby / tu vei fi a mea / Eşti unica iubire / Chiar şi ultima…”. Cumplit!... şi asta e una uşoară.
2) Rolling Stones. Dacă cineva vrea să mă pună în dificultate, n-are decît să mă pună sa scriu o reacţie chimică, sau să explic fenomenul succesului celei mai longevive trupe de rock din istorie. Mick Jagger – prăpădit, urît ca spaima, cu o voce spartă de băieţel puber. O singură piesă e bună, dar ar fi putut-o compune oricine: Angie, baladă rock frumoasă şi de treabă. În rest, nimic, dar nimic. Satisfaction e o porcărie, să fim serioşi. Zice-se că în anii de glorie, pentru Mick Jagger s-au sinucis 30 de femei. Să le fie de bine.
3) Bob Dylan. Valeeeeu, valeu! Voce de bidon turtit, falsînd la greu, cîteva acorduri amărîte pe chitara şi… muzicuţă aşa şi-aşa. O lălăială perpetuă, cu pretenţie de muzică protestatară, vezi doamne… şi muuuuult marketing, ca omu’ nu e fraier, e evreu chitros.
4) Ultimul, şi cu ăsta mă opresc, că deja se-aud strigate nervoase de prin oraş. ION DOLĂNESCU! Adică cireaşa de pe tort, sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă. Marea lui performanţă e că a reuşit toată viaţa să cînte în falset (pentru cine nu ştie, falsetul e vocea aia piţigăiată cu care o imităm pe Scufiţa Roşie cînd povestim copiilor). În rest, un amestec dizgraţios de folclor cu contribuţii proprii. Un chip urît, monstruos de fapt, partener de abjecţii muzicale al Irinei Loghin – poate nu stiţi, panarama asta de Loghin a scos o serie întreagă de cîntece porno în anii 70-80. Dar… a ajuns omul să stea pe catafalc la ATENEUL ROMÂN!!! – şi să fie înmormîntat cu onoruri millitare! Lumea s-a călcat în picioare la propriu ca să se fotografieze cu dricul lui Dolănescu, iar mie nu-mi rămîne decît să-mi exprim imensul regret că nu au fost morţi şi răniţi.

Despre Ada Milea astăzi nimic. Ea nu e monstru sacru.

Provocări pentru alte dăţi: Elvis Presley, Joan Baez, Hruşcă! Ce? Ai zis că n-au nimic în comun? Las’ c-o să vezi...

Ia pune mina si voteaza, bre!

Eu zic că la toamnă acesta va fi cuplul din turul doi. Şi, de obicei, cînd zic ceva nu mă înşel. Părerea mea personală, pe care ţi-o spun şi ţie cu bucurie, e că vom avea un nou Preşedinte: Crin! Te bagi la un pariu? Pune mîna şi votează. Exerciţiu pentru la toamnă.

Am un update frumoooos: au început deja sondajele pe net. Ia vezi cum stă favoritul meu şi, dacă pofteşti, votează şi domnia ta

http://www.sondaje.php0h.com/prezidentiale3.php

Aprindeţi reflectoarele!

Iar mă agresează handicapaţii aştia cu stinsul luminii. Nene, imbecilii ăştia nu se lasă neam!
Am mai spus-o şi altă dată: ecologia este o ştiinţă, pe care am studiat-o şi eu în facultate, iar ecologismul e cu totul altceva, e o mişcare în care nişte stupizi pun botu’ la nişte militanţi de stînga. Da, de stînga, pentru că, dacă nu ştiai, mişcările ecologiste au fost înfiinţate şi finanţate în vestul Europei de către KGB, cu scopul de a submina industriile occidentale. Asta era prin anii 70-80.

O şleahtă de imbecili, mari vedete de televiziune, marşează şi ei la ideea asta de a stinge lumina o oră şi îndeamnă, prin puterea notorietăţii lor, să facem şi noi ca ei, pe 28 martie. Nu-i înşirui aici, o să pun link la urmă. E o mare amestecatură de secături televizate şi mă opresc aici cu ei, că au şi ei o mamă.

Chestiunea, pe care am mai comentat-o odată, e cîtă economie se face prin această acţiune şi care e pericolul real al ei.
Uite: dacă toţi oamenii de pe planetă ar stinge lumina timp de o oră s-ar face economie de 0,0114% pe an! Impresionant, nu? Găinile astea ecologiste nici măcar nu au habar să calculeze ceva atît de simplu.
Ce nu se spune în materialele de promovare a acţiunii este pericolul care pîndeşte perfid în spatele acestei impresionante economii. Deconectarea bruscă a milioane de consumatori casnici ar putea produce un dezechilibru major în sistemul energetic.

Daca toţi am fi atît de idioţi şi am stinge lumina – lucru care nu se va întimpla, sper! - sistemul energetic ar putea cădea (întreabă orice specialist energetician) şi asta ar însemna o pană de curent gigantică, pentru remedierea căreia ar fi nevoie de zile întregi, aşa cum s-a întîmplat în America acum cîţiva ani, dar la o scară mult mai mare. Deci: semafoare, gări, aeroporturi, spitale, computere – out! Mii de accidente, cu mii de raniţi şi morţi, avioane prăbuşite, ce mai, război curat. Nu mai zic de lipsa de informaţie, care duce în cîteva minute la panică, jafuri şi mai zi şi tu mai departe. O situaţie la care teroriştii visează frumos în somnul de după şedinţele de antrenament.

Poate-o să spui: stai aşa, e vorba de o acţiune simbolică.
Da? Şi care ar fi, mă rog frumos, simbolul acesta? Întunericul al cui simbol este? Statul la lumînare al cui simbol e? îţi spun tot eu – astea-s simbolurile evului mediu şi ale sărăciei.

Mă bate gîndul să mă duc la hipermachet şi să caut nişte reflectoare de 5000 de waţi bucata. Şi să le aprind vreo 3 ore, ca să compensez prostia şi întunericul din minţile militanţilor ecologişti.

Iată şi şleahta de tîmpiţi: http://www.trilulilu.ro/ZoliToth/1be2f644aca45e

Mă numesc EBA

De cînd a început zarva asta politică în jurul Elenei Băsescu tot aştept să iasă careva pe sticlă şi să spună odată pentru totdeauna adevărul. Iar adevărul ar suna, dacă ar fi spus de un om cinstit, exact aşa: „Băi, e proastă! E proastă rău!”. Dar nu. Nimeni n-are tupeul ăsta. Toţi au tîrşă, sau jenă, sau mama naibii ştie ce. Fac abstracţie de slugarnicii TRU şi Sever Voinescu, aştia n-au voie să spună adevărul, că le dăunează grav carierei.

O să zici iar că-s misogin (mie-mi plăcea cum spunea conu Alecu – misoghin) dar... să fiu al naibii dacă am vazut vreodată un „om politic” mai aproape de oligofrenie ca fata lu’ tata. Greutatea cu care vorbeşte – silabisind – o recomandă dureros pentru cabinetul unui maestru logoped. Dezacordurile şocante şi celelalte greşeli catastrofale de limbă îl panichează pe Vanghelie!

Ieri, fata lu’ tata şi-a lansat candidatura ca independent la europarlamentare, în faţa unor ziarişti cărora le-a cerut, la sfîrşit, semnături de susţinere. A fost nu atît un test pentru ea (văz că ea deja e dezinvoltă, ca toţi tîmpiţeii) cît pentru noi toţi, cei de la televizor şi mai ales pentru jurnaliştii din sală. Îţi dai seama că în toate piepturile lor icnea, refulată, strigarea „Eşti proastă, băăăă!”, dar… na… e fata lu’ tata, chiar că nu se face.

Grozăvia cea mare a scos-o chiar ea pe guriţa ei dulce, umflată de botox: „Nu doresc ca PDL să aleagă între mine şi intelectuali”. Ai prins nuanţa involuntară? Tare, nu?
La urmă fata lu’ tata şi-a prezentat sigla sub care candidează ca independent – EBA – şi s-a simţit datoare să precizeze că ăsta e şi numărul de la maşină. Acesta a fost punctul culminant; avea în voce atîta candoare cînd a spus guguloaia asta, încît mi-a venit să rîd, să plîng, să rîd, să plîng. Să rîd.

Problema e că vor fi destui idioţi care să-şi pună ştampila pe EBA. Dar e problema PDL-ului! – iar asta mă bucură nespus, clar fiind că voturile către EBA vor fi luate de la Partidul Preş. Şi uite-aşa, Băsescu mai da o directă la ficat şi un upercut de stînga propriului partid! Asta pentru cazul în care ar îndrăzni prăpădiţii să se burice în faţa lui Zeus. Şi uite-aşa a împăcat-o şi pe micuţa d-ră Goe şi i-a băgat şi pe pedelişti în corzi. Probabil că prostuţa tatii va anunţa, pe la finele lunii mai, că nu mai candidează, după ce tata îşi va fi făcut jocul şi îi va mai fi strîns oleaca de bambiluţe pe pedelişti.

Atenţie! Prăpastie pe stînga!

Nu cred că a existat vreodată un moment în istorie în care România să aibă mai aprigă nevoie de o guvernare de dreapta. Dar, asta e, românul a votat cum ştie el mai bine, şi ne-am pricopsit cu o frumuşaţă de guvernare de stînga, de ne rîd şi curcile. Că dacă cineva încă se mai amăgeşte că PDL ar fi un partid de dreapta, înseamnă că ori e prost, ori e prost.

Nu-mi mai bat capul să explic de ce stînga înseamnă prostie şi de ce prostimea votează cu stînga. E ca şi cum m-aş strădui să explic că un autobuz cu etaj are etaj. Şi nici măcar nu mă minunează că oameni inteligenţi ca Alina Mungiu, HR Patapievici, Traian Ungureanu sau Monica Macovei (mai puţin dumneaei…) trag spre PDL ca musca la căcat. Sînt vînători de sinecuri, sireacii de ei, cinici şi reci.

Am remarcat în ultima vreme ca armata de lăudători şi de susţinători basesco-pedelişti de pe forumurile ziarelor – cea mai abjectă şi mai stupidă armată desfăşurată vreodată în vreun război – bate în retragere, da’ ce zic eu, e în retragere dezorganizată. Mai iese cîte unul din tranşee să mai strige cîte o înjurătură şi gata.

Şi cum ar putea fi altfel, cînd, de bună seamă că vad şi ei cu ochii lor şi aud cu urechile lor ce pune la cale Guvernul. Iată: accizarea telefoanelor mobile, brichetelor, a ceasurilor şi a revistelor pentru adulţi. Mai mult, ministrul de finanţe, Pogea (ce nume mai are şi ăsta), care, să fiu iertat, dar e un alt imbecil agramat şi îngîmfat, vrea să puie o taxă forfetară pe firme!!!

Iar Zeus, ooo! – Zeus însuşi trimite lumea la bănci să facă credite, cît mai multe credite! Şi ameninţă pe cei care au datorii la banci că statul va interveni dacă nu şi le plătesc. Poftiiiiiim?!? Bine i-a zis un analist, că trăieşte într-o realitate paralelă. Ce bine-ar fi dacă ar fi paralelă…

Am auzit ieri la teveu un funcţionar guvernamental care zicea nici mai mult, nici mai puţin decît că telefoanele pe firmă, care sînt decontate pe firmă, dar de la care se efectuează multe convorbiri cu caracter personal înseamnă o maaare evaziune fiscală! Omul ăsta ar putea poza fără grijă unui sculptor dornic să ridice Statuia Imbecilităţii Depline. Soclul statuii lui Lenin zace gol în faţa Casei Scînteii! Umpleţi-l, fraţilor!

Bai nene, nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd aud şi văd ce face Guvernul actual al României mă piş pe mine de frică. E ca şi cum aş fi într-un autocar care a intrat pe o porţiune de drum foarte prost. Nu drumul mă sperie, ci faptul că şoferul e beat criţă, iar cei din jurul lui îl asigură că ar putea ocoli prin stînga. Iar eu, de la geam, vad clar ca la stînga e prăpastie!

P.S. – aud pe cineva oftînd că n-am zis nimic de Boc. Care Boc, băăăăăă?!?

Money, money, money

Acu’ vreo doi ani am fost sfătuit cu căldură să văd un film documentar, What the Bleep Do We (K)now. Bun. L-am vazut. Destul de încîlcit firul filmului, dar interesant şi dens ca informaţie, cel puţin la prima vedere. Ceva, totuşi, a facut să mi se aprindă nişte beculeţe, înafară de beculeţul ăla care-mi filează tot timpul:

1) Are ceva în el care miroase a ritual, a nouă religie, prea de treabă, prea blînzi sînt protagoniştii filmului, prezentaţi drept oameni de ştiinţă. Printre ei şi o frumoasă doamnă între două vîrste, blondă şi cu un accent ciudat, de parcă ar fi fost om de ştiinţă rus acomodat în America. Despre dumneaei mai la vale.
2) Filmul are şi o parte artistică – nespecifică pentru un film ştiinţific, ca să zic aşa.
3) Titlul în sine conţine o vulgaritate ne-necesară. În traducere vine cam aşa: Ce biip ştim (ne facem), adică tradus pînă la capăt şi onest, Ce pula mea ştim (ne facem?) – un titlu destinat din prima să nu poata fi difuzat pe canale serioase de ştiinţă, unde ar putea fi contestat de adevăraţii oameni de ştiinţă. *cuvîntul bleep nu există în engleza, e clar că e vorba de beep, adică sunetul care înlocuieşte cuvintele vulgare, gen fuck. Are deci şi pretenţia preliminară că va fi cenzurat, nedreptăţit. Adică spune, vezi doamne, nişte adevăruri prea tari ca să fie acceptate de „They”, „The Government”, dacă ştii la ce mă refer…

Coloana vertebrală a filmului este Fizica Cuantică, prezentată şi ea ca o ştiinţă veritabilă. La o simplă cautare pe gugăl afli că, de fapt, fizica cuantică este mai degrabă un curent filosofic decît ştiinţă. În cercurile avizate e numită „bogus physics”, adică vrăjeală.
N-am reuşit să împărtăşesc entuziasmul prietenilor care mi-au recomandat filmul, dar am urmărit (ce-i drept cu mult mai multă plictiseală) şi partea a doua, Down The Rabbit Whole. Recunosc că am pus botu’ la unele chestii din film. Amestecul de pseudo-ştiinţă cu noua religie, de care nu eram conştient, e foarte fin şi foarte bine realizat.

Mi-a trebuit o revelaţie ca să mă prind de marea smecherie, o şmecherie de, probabil, miliarde de dolari. La recomadarea aceleiaşi persoane am văzut recent un alt film, zice-se tot documentar: Cum a devenit Iisus un Cristos. E o prelegere filmată cu camera fixă şi mixată cu zeci de imagini tip carton (deci mult mai ieftin decît Ce pula mea ne facem). Protagonist… unul dintre cei din primul film, Miceal Ledwith, irlandez, teolog, fost consilier al Papei Ioan Paul al doilea (zice el…). Interesant, captivant, cu o nouă teorie despre viaţa lui Isus şi mai ales despre anii care lipsesc din biografia lui din cele 4 evanghelii. Am zis: aha, iată un teolog care vrea să răstoarne aberanta temelie pe care e construit creştinismul. Şi chiar asta face omul nostru. Dar în ce scop? Hmm… „n-o să-l prind pe ăsta”, îmi zic în barbă… pîna cînd, făr’ de veste, îmi vinde chiar el pontul, atunci cînd zice că a căutat o viaţă adevărul şi l-a găsit, unde crezi? La Ramtha! Who the Bleep is Ramtha?!? – răcnesc şi dau căutare pe gugăl. Ahhh! Iat-ooo! Femeia frumoasă, blondă, de treabă, cu accent aproape rusesc din Ce pula mea (ne) facem! Ei bine, nu beculeţele mi s-au aprins acum, ci ditamai nocturna de pe Wembley!!! Cine e ea, că nu poate s-o cheme Ramtha? Pe numele ei adevărat Judy Zebra Knight (born Judith Darlene Hampton) – sursa wikipedia, o fostă gospodină americancă căreia, în timp ce spăla vasele, i s-a arătat Îngerul Ramtha care i-a spus ADEVĂRUL. Iar adevărul suna cam aşa: „Judith, dragă, în lumea asta e o mulţime de prostime care abia aşteaptă să-ţi dea ţie puhoaie de bani, ca să nu mai speli vasele niciodată în bucătăria asta blestemată”
Aşa că Judith a devenit peste noapte Ramtha, adica îngerul vorbeşte prin ea (se cheamă canal de comunicare, iar ăi mai puţini la minte chiar cred în aşa ceva… lol şi iarăşi lol) şi chiar îşi maimuţăreşte vocea ca să pară fenomenul cît mai real – vezi pe youtube. Ramtha a înfiinţat Ramtha's School of Enlightenment, a strîns puhoaiele de bani prevestite de înger şi trăieşte lîngă Washington, într-un castel în stil francez, ca orice înger care se respectă. Bineînţeles că Miceal Ledwith vrea şi el baaaani, ce pula lui!
Te îndemn să vezi ambele filme. Se găsesc pe internet unde vrei şi unde nu vrei. Bineinţeles ca fiecare click le mai aduce şarlatanilor ăstora cîte un cent la puşculiţa şi-aşa doldora. Dar… aşa-i viaţa, e pe bani…